Andrei este un psihoterapeut jungian care crede în funcția vindecătoare a poveștilor. Pentru el, poveștile sunt de citit mai ales din perspectiva unor hărți care ghidează sufletul către găsirea propriului sens, prin ieșirea de sub dărâmăturile propriilor răni. A scris mai multe articole și studii despre itinerarii ale vindecării atât din perspectiva tradiției analitice jungiene, cât și din perspectiva tradiției terapeutice a Sfinților Părinți ai Bisericii.

Regele Curcubeu: O călătorie în sens invers

Două niveluri de lectură

Regele Curcubeu este un basm oriental care permite cel puțin două lecturi la două niveluri de profunzime. Prima lectură este una din care ne alegem cu povestea spusă doar pe jumătate sau care pare a se termina acolo unde abia ar fi trebuit să înceapă. Fapt care te frustrează și care te lasă cu un acut simț al pierderii, al dezorientării, al golului. Aș zice că te face să guști amărăciunea depresiei, fără a oferi vreun indiciu despre oportunitatea cu care vine această împărtășire. Pur și simplu vezi suferință, doliu, nu întrezărești sensul, iar asta e rău.

A doua lectură te pune pe gânduri și, de aici, are puterea de a te mobiliza înspre găsirea sensului pe care însuși Eroul pare a-l fi pierdut. Te ia prin surprindere, te împinge interogativ înspre golul din lăuntrul tău, ca pentru a face ceea ce Regele nu a știut să facă. Iar asta e bine.

Eroul poveștii, Regele Curcubeu, este înfățișat la început sub simbolurile conștiinței. Curios, iubitor de carte, generos și bun. Ocupă un loc central, este un monarh deschis către lume, îmbrăcat cu straiele colorate ale unei curiozități extravertite. Am putea spune că este un Rege al lumii din afară, al tuturor culorilor pe care lumea le poate arăta. Iar dacă toate aceste culori sunt un simbol al elementelor, așa cum în tradiția misticii iudaice literele sunt cărămizile Creației, Regele Curcubeu, ca rege al tuturor culorilor, este o reprezentare a Lumii.

El este o imagine emblematică pentru felul în care ne situăm în lume, cel puțin în prima parte a vieții noastre. Căutăm să fim oameni de lume, să intrăm în rândul lumii, să ne construim un rost în lume. Dar asta nu înseamnă că ne știm lăuntrul, adâncul întunecos al sufletului nostru. Suntem lumină și culoare, căutând să ne arătăm propria identitate prin intermediul întâlnirii cu ceilalți.

Omul în negru

Până când ceva complet diferit față de ceea ce Regele Curcubeu experimentase până atunci, și față de ceea ce el reprezenta, își face apariția: un om îmbrăcat în negru, retras în el însuși, care preferă să nu împărtășească. Iar asta îl transformă pe Rege într-un om uimit, deja locuitor al Orașului celor Încremeniți de Mirare. Pentru că ceea ce descoperă prin acest om misterios nu e doar un element nou, ci ceva care se sustrage științei lui extravertite. Este, într-un fel, noutatea a ceea ce rămâne tainic, mirarea lui nu-încă.

Călătorind înafară

Uite așa eroul nostru pleacă în căutarea a ceea ce îi lipsește. Și o face cu toată energia orientată înspre în afară a celui care este obișnuit să cerceteze lumea, să o deschidă, să o cucerească. Ceea ce caută să facă și cu Regina Huriilor, cea care este cunoscută în alte culturi și sub numele de ”Anima Mundi”, ”Femeia Țar”, ”Femeia cu Părul de Aur” sau ”Urma Lunii pe Apă”.

Doar că atitudinea expansivă a Regelui nu cunoaște răbdarea, adică îndelungul drum al confruntării cu propriile limite, proba voinței care trebuie să învețe să poată atunci când nu mai poate. Ca atare, în momentul în care Regele nostru întinde mâna pentru a lua ceea ce își dorește, purtându-se ca o slugă – adică precum cineva care nu este stăpân pe propriile patimi, ci slujitor al acestora –, el pierde ceea ce își dorea mai mult, și anume Paradisul lumii interioare, spațiul guvernat de femeia-Regină de la care avea de învățat răbdarea și conținerea, frecvențele pe care vibrează această lume.

Călătorind înăuntru

Povestea se termină cu un Rege care îmbracă straie negre. Dacă acestea ar fi o marcă a pierderii, a doliului, a renunțării la lumea exterioară, ar însemna ca povestea să se termine exact în momentul în care ar fi trebuit să înceapă. Pentru că în orice mit, legendă sau poveste se pornește de la o lipsă, de la o problemă care ne cheamă la aventura găsirii unui sens, nu la peripețiile pierderii acestuia.

Însă, în sens mai profund, gestul Regelui este un semn al introversiei, al deschiderii către lumea interioară. Nu ne mai spune prea multe, dar ne spune esențialul: ambula ab intra. Pentru a găsi lumea sufletului și sufletul lumii, Anima Mundi, avem a păși spre lăuntru. Acolo unde începe, de fapt, călătoria.

Cărți recomandate: