Diana Tivu: „În banda desenată totul este la vedere, așa că îmi încordez mai tare mușchii de povestitor prin imagini“

Despre sutele de schițe care preced ilustrația finală, despre scurtmetrajul din pagină și despre relația cu personajele ei povestește mai jos chiar Diana, un om care hoinărește prin viață cu o pensulă în mână și se bucură să le arate și altora ce întâlnește pe drum.

Hai să ne întoarcem un pic în timp, la prima ta întâlnire cu Vidră și Bursuc. Ce ți-au spus întâi și-ntâi când au prins viață pe hârtie?

Că au chef de boroboațe și poftă de ceva dulce. M-am conformat.

Cozonăcei cu stafide a fost debutul tău în bandă desenată, urmat de Dovleceală cu morcovi. Cum ți-a încolțit dorința de a aborda acest gen și care au fost primii pași?

Sămânța, pământul și întregul proces de germinare a dorinței au fost în cele trei zile ale Incubatorului de povești colorate, ediția din 2023, organizat de Asociația Cu Alte Cuvinte, unde Sergio Ruzzier a ținut un atelier-maraton, pentru autori și ilustratori, despre banda desenată. După această oportunitate m-am întors la planșetă cu ideea încolțită și resurse de entuziasm cu care s-o hrănesc. A urmat procesul obișnuit de frământare: sute de schițe, zeci de variante de text. Drumul până la cartea publicată e o epopee în sine.

Diana Tivu la standul Editurii Frontiera, Bookfest 2024

Banda desenată vine cu o serie de convenții: dinamismul vizual, ritmul casetelor, concizia textului, dispunerea lui în baloane sau „îngroparea“ în imagine. Vorbeam de curând cu desenatorul francez Stanislas Barthélémy despre constrângeri ca motor creativ. Tu cum simți aceste cadre? Intri în alți papuci când lucrezi la proiecte de bandă desenată față de alte cărți ilustrate?

Fundamental sunt același povestitor, cu aceleași abilități de desen, aceeași gândire în ceea ce privește organizarea resurselor de spațiu, același mod de lucru și aceeași predilecție pentru anumite subiecte. În cărțile obișnuite pot selecta momentele de ilustrat și mă pot folosi de text ca să reduc din sarcina narativă a imaginii, pentru că ilustrația și textul au o marjă mai mare de independență.

În schimb, în banda desenată totul este la vedere, povestea se petrece ca un scurtmetraj animat, așa că îmi încordez mai tare mușchii de povestitor prin imagini. Lizibilitatea reacțiilor, emoțiilor și acțiunii ține exclusiv de abilitatea și de alegerile pe care le fac în desen, iar textul, limitat cum este, devine parte integrantă în grafica fiecărei casete.

În banda desenată, povestea se petrece ca un scurtmetraj animat.

Că tot vorbeam despre Franța, acolo banda desenată este un univers în sine. Pe tine cine te inspiră din peisajul internațional al genului? Sau, ca să vorbim pe înțelesul lui Vidră și Bursuc: când tragi cu ochiul peste gard, la ce grădini te uiți cu jind?

Grafica de bandă desenată a făcut mereu parte din dieta mea de inspirație, pentru că are în general o dinamică a personajelor la care aspir în munca mea. Sunt mereu cu ochii peste gard, trebuie să învăț și eu de undeva, iar alegerea surselor ține de accesibilitate și de compatibilitatea cu nevoile mele grafice.

În ultima vreme studiez nume consacrate cum sunt André Franquin, Albert Uderzo, Bill Watterson, Livia Rusz, dar și autori contemporani ca Florent Sacré, Manu Arenas sau Marcelo Lelis de Oliveira, alături de mulți alții pe care îi descopăr la orice vizită într-o librărie din Franța sus-amintită. Dar mai mult decât fiecare nume în parte, râvnesc la cultura consumului de bandă desenată de acolo, care atrage și motivează autori talentați să dea ce e mai bun din ei.

Râvnesc la cultura consumului de bandă desenată de acolo, care atrage și motivează autori talentați să dea ce e mai bun din ei.

Cozonăcei cu stafide și Dovleceală cu morcovi sunt lucrate în tehnici tradiționale, peniță și acuarelă pe hârtie. Ce atuuri și ce provocări are pentru tine mediul analogic? Unde intră pe fir digitalul în elaborarea unei cărți?

Atuul major e plăcerea de a migăli ore-n șir cu creionul, penița sau pensula în mână fără să-mi pierd răbdarea, lucru pe care îl găsesc dificil de realizat cu un ecran în față. Cred că cititorul simte plăcerea, migala și căldura lucrului cu penița și acuarela pe hârtie. Provocările sunt considerabile: fac schițe peste schițe, trebuie să-mi asigur materialele necesare, am hârtii și pete de tuș întinse peste tot, risc să greșesc și n-am buton de undo, plus că sunt mult limitată în a mai face schimbări pe parcurs.

Digitalul rămâne o unealtă folositoare de la aranjarea schițelor și a primelor drafturi de text într-o machetă, precum și la scanarea, curățarea și pregătirea imaginilor pentru paginarea finală.

Cred că cititorul simte plăcerea, migala și căldura lucrului cu penița și acuarela pe hârtie.

Dar povestea, prin ce etape trece de la idee la șantier, apoi la carte? Cum e la început: vezi personajele în situație, tragi cu urechea la ce vorbesc? Sau poate ai vreun gust bun în gură, având în vedere că poveștile tale se termină mereu cu ceva bun?

Procesul meu de lucru ca autoare/ilustratoare urmează cam aceiași pași: din paginile caietelor de schițe îmi fac cu ochiul unele idei (personaje, locuri, recuzită), apoi îmi rămân în minte zile-n șir, ca un program care rulează pe fundal în timp ce sunt ocupată cu altceva. Pot să grăbesc procesul cu perioade exclusive de studiu, citit și schițat. Scopul acestui prim pas este să găsesc personajele, dinamica relației dintre ele, estetica lumii lor, scopurile evidente și alegorice ale narațiunii.

Dar ca să pot scrie dintr-o poziție de originalitate, trebuie să identific și sursele de inspirație din propria experiență de viață – amintiri din copilărie și din interacțiunea cu copiii din jurul meu. Apoi urmează șantierul cu multă hârtie și mină de creion tocită, colaborarea cu editorul și alte runde de tocit creioane, toate înainte de execuția efectivă a imaginilor care ajung la final în carte.

Pagini din albumul de bandă desenată Dovleceală cu morcovi de Diana Tivu

Cum e când ilustrezi povestea ta și cum e când ilustrezi povestea altuia? Te așezi diferit la masa de lucru?

Când ilustrez povestea altui autor scap de întreg procesul despre care vorbeam mai sus. Pentru că intru ultima în ecuația de creare a cărții, alături de autor și de editor, nu mai e decizia mea cine sunt personajele, care e dinamica lor sau scopul poveștii. Textul e deja gata, formatul e hotărât, e clar cărei categorii de vârstă se adresează cartea. Așa că mă concentrez pe a extinde și a materializa vizual ceva deja existent, pe a rezolva corect ecuația transpunerii unui text și a unor imagini într-un număr de pagini.

Pagini din albumul de bandă desenată Dovleceală cu morcovi de Diana Tivu

Cred că în peisajul ilustrației românești tu ești un exemplu pozitiv în ceea ce ține de povestea din jurul poveștii și de viața personajelor în afara cărții: dai desenografe, concepi merchandise, ții ateliere. Cum se îmbină brandingul cu munca de zi cu zi a unui ilustrator?

În cadrul atelierelor am ocazia să-mi cunosc direct cititorii, să mă hrănesc cu reacția lor, să facem schimb de idei pentru explorat povestea dincolo de copertele cărții și să-i inspir să-și spună propriile povești. Toate sunt aspirații care vin la pachet cu motivația pentru munca mea de autor de carte pentru copii.

Altfel, dintr-un punct de vedere mai prozaic, promovarea e parte din ecuația publicării unei cărți, așa că, vrând-nevrând, îmi încordez mușchii de marketing și fac acest efort care nu îmi este nicidecum comod sau natural, dar e prețul pe care îl plătesc. Dacă o carte nu se vinde, muncesc degeaba. În zilele noastre, munca de branding a ajuns să fie indispensabilă în succesul unei cărți.

Diana Tivu cu copiii de la școala de limba engleză Follow Me din București

Apropo de ateliere: cum e atmosfera la aceste întâlniri cu copiii? Descoperi lucruri noi despre personajele tale?

Copiii mă surprind de fiecare dată, de la alegerile lor pentru desen până la apetitul cu care intră în joc. Personajele și motivațiile lor sunt discutate cu atâta copilăroșenie, că mi se face rușine de mintea mea coaptă și rigidă de adult. Am ocazia să aflu felurite rețete de cozonăcei cu stafide făcuți pe acasă, de la rețete cu dospire până la stafide înfipte cu degețelele direct în chifluțe. Descopăr cum Cozonăcei cu stafide e o carte vie, care activează creativitatea pe unde ajunge și invită la joacă. Adică fix cum am sperat să fie.

La atelierele cu copiii, mi se face rușine de mintea mea coaptă și rigidă de adult.

Cu cine semeni mai mult: cu Vidră sau cu Bursuc? Îmi spui și de ce?

Cu Vidră. Vidră și Bursuc sunt inspirați puternic de relația cu fratele meu pe când eram copii și stăteam la țară, la bunici. Fiind soră mai mare, eram clar în avantaj când venea vorba despre inițiat furtișaguri domestice de biscuiți, planificat șantiere pentru căsuțe prin zarzări sau explorări clandestine pe ulițele satului, dar și despre fentarea consecințelor sau redistribuirea lor egalitară când se ajungea acolo.

Diana Tivu la București ComicsFest, ediția 2024

Dacă te-aș pune acum să-ți astupi urechile și i-aș întreba ce părere au despre tine, ce crezi că mi-ar spune?

Bursuc: Tanti care ne împinge cu creionul prin toate foile?

Vidră: Da, ea. Cam băgăcioasă, dacă mă întrebi pe mine.

Bursuc: Ne desenează și ne desenează și iar ne desenează…

Vidră: Chiar așa! De ce trebuie să ne deseneze de atâtea ori?!

Bursuc: Poate că suntem noi simpatici foc!

Vidră: Suntem, dar zău că tot obosesc să fac tumbe peste tot.

Bursuc: Mie-mi mai greșește nasul!

Vidră: Și mie-mi mai uită coada! Cum să uiți coada la vidră?

Până la urmă, care e treaba cu Urs: e bun, e rău? Ce-l face să-i sară țandăra, de ce-i e lui mai frică și mai frică? Și ce-l face să fie mai dulce ca mierea?

Urs e inspirat de dualitatea unui adult văzut prin ochi de copil: este fioros când vine vorba despre respectat tot felul de reguli, preocupat excesiv de ordine și liniște, cu temeri inexplicabile pentru o mie de lucruri având în vedere cât de mare este, dar și caraghios ca victimă pentru poznele celor mici, tolerant cu energia lor fără să țină scorul năzbâtiilor și cu abilități formidabile de a transforma făina în bunătăți dulci.