Blind interview cu Mihai Buzea și Ioana Pârvan

Cât de mare e Pădurea Vrăjitoarei Mici? Te-ai rătăcit vreodată prin ea?

M.B.: Păi să tot aibă, așa, la vreo patru-cinci iugăre… Mare nu este, cum să fie mare?! E și ea o pădure ca toate pădurile, doar că mai mică, pentru că și Vrăjitoarea e mică. Să nu fi fost mică, o chema Vrăjitoarea Mare, corect? Cine știe, poate că va crește, dar nu bag mâna-n foc: de când mă pricep eu la vrăjitoare? Ele cu treburile lor, eu cu treaba mea! Iar prin Pădurea aceasta, anume, nu m-am rătăcit niciodată. Am încercat în câteva nopți, dar nu mi-a reușit. Poate că tinerii arși de dragoste se mai rătăcesc prin ea, dar la mine nu merge. Vârsta, vârsta!

I.P.: Nu pare prea mare. M-am gândit mereu că e mai mică decât Parcul Cișmigiu, dar e mare pentru Pisicone, care are multe de explorat. Pentru ea, pădurea e un grup de potențiali prieteni și fiecare îi cere atenție. M-am și rătăcit, da, nici acum nu sunt sigură unde e de fapt Cortul Verde.

Care a fost prima scânteie de idee când te-ai apucat de lucru?

M.B.: M-am apucat să notez, atâta tot. Seara, la culcare, după băiță, fetița mea obișnuia să șoptească de una singură, în întunericul camerei ei, iar când eu o întrebam ce tot face acolo de nu adoarme, ea îmi spunea că „își face poveștile“. Am aflat treptat că făcea un fel de recapitulare a zilei care tocmai trecuse și a aventurilor de care avusese parte în Pădure, iar când am rugat-o să mi le spună și mie, că eram curios (și puțin neliniștit), mi le-a spus cu mare încredere, iar eu am început să le notez. Atâta tot. Mi-e dor de vremea aceea.

I.P.: Am citit textul timp de vreo trei săptămâni. Apoi m-am apucat de studiat păduri. Și m-a copleșit bogăția de texturi. Dar țin minte că mi-am stabilit o regulă: să nu fac ilustrații pur decorative, bazate doar pe bogăția de texturi, ci să completez povestea cu detalii nespuse sau care ar putea fi trecute cu vederea. Și să arăt interacțiunea lui Pisicone cu Mișcătorii și Nemișcătorii, imersiunea ei aproape totală, diferența de proporție între ea și frunze, între ea și Pădure. Apoi mi-am imaginat-o pe Pisicone.

A ieșit ce te gândeai la început sau te-ai surprins tu pe tine?

M.B.: La început nu mă gândeam la nimic, doar transcriam conștiincios. Dar lucrurile au curs într-o direcție complet neașteptată, așa că răspunsul la întrebare este mai mult decât foarte simplu: și eu am fost surprins, ca toată lumea. Nu mă așteptasem la una ca asta… De fapt, nu mă așteptasem la nimic special!

I.P.: Am trecut prin câteva etape ca să conturez stilul grafic, pentru că inițial ar fi trebuit să mă desfășor doar în alb și negru – limite care ar fi avut rezultate frumoase prin combinația de texturi. Odată ce am adăugat culoare însă, totul a prins viață, sens, mister. A devenit o carte pentru copii. Țin minte că în copilărie n-am reușit să citesc Jules Verne, pentru că avea ilustrații alb-negru și prea răzlețe. La Pădurea Vrăjitoarei Mici, schițele inițiale au fost foarte vagi. Nu știam exact la ce rezultat voi ajunge. La prima ilustrație am zăbovit trei săptămâni (alte trei, după cele de lectură), ca să pot să-mi stabilesc un mod de lucru. Însă timpul a fost altul pentru fiecare desen. Pe unele le „vedeam“ de la bun început și știam exact etapele, cu altele aveam mai mult de furcă. Sincer, mă așteptam să le dau gata mai ușor, să fie o muncă mai la îndemână. N-a fost așa, n-am putut să aleg ruta facilă. Dacă tot mi-a luat câteva luni, am preferat să nu sacrific calitatea muncii mele.

În care capitol din carte ai vrea să locuiești? De ce?

M.B.: În ultimul capitol, fără doar și poate! De ce? Ca să mai fac pe comisionarul între Vrăjitoarea Mică și fiica mea. Sunt singurul de pe lumea asta care poate face așa ceva; sunt și eu unic o dată, într-o privință! Ce tătic nu ar vrea să se simtă așa, dacă nu tot timpul, măcar uneori… sau măcar o singură dată?

I.P.: Am trăit în toate, câte puțin. Ca într-o casă cu șaisprezece camere. Într-una e un Păianjen, într-alta niște Coțofene, într-alta crește ditamai Stejarul, iar toată casa e bântuită de un Motan care apare doar unde vrea el. Îmi place camera Coțofenelor, e acolo o polemică interesantă despre corectitudine și bun-simț. Apoi m-aș muta în camera Motanului din Cracovia, unde atmosfera e mai liniștită. Și, cu un internet bun, aș putea chiar să lucrez pe o ramură groasă a Stejarului.

Ilustrație de Ioana Pârvan din Pădurea Vrăjitoarei Mici de Mihai Buzea

Ce parte din poveste ai simțit că s-a legat cel mai greu? Și iar: de ce?

M.B.: Nu știu ce să zic… Cred că cel mai greu s-au legat vorbele mele de cititor al numitului Henri Beyle, mai cunoscut sub alt nume, atunci când încercam să-i povestesc Pisiconelui ce scria în „cărticica cea urâtă“! Lansez această provocare către toți colegii mei scriitori: cum aduci Mânăstirea din Parma pe înțelesul unui copil de patru ani?

I.P.: La final mi-a rămas puțină energie, așa că am tot amânat până n-am mai avut încotro și a trebuit să mă concentrez, să vin cu o idee. Povestea era destul de explicită, se închega frumos și nu simțeam că mai pot adăuga ceva nou prin ilustrație. Dar, cum spuneam, mi-am adunat gândurile și am depășit tentația desenării unui alt copac.

Cu ce făptură din Pădure ai ieși la o bere? Ce ai întreba-o mai întâi și în ce limbă?

M.B.: Cu Pisica. Mai încape vorbă? Și aș întreba-o câte-n lună și-n stele despre Ducesă, dar aș avea nevoie de traducerile Pisiconelui. Că eu nu vorbesc Limba Pădurii și nici limba acestei țări, de altfel. Tot în Pisicone îmi pun baza – și-n Pădure, și la dentist, și la magazin, și la ședința cu părinții!

I.P.: I-aș alege pe Aluni. Știu cum merge treaba prin Pădure, au ce povesti și poate ieși o hăhăială pe cinste, indiferent de limbă. Râsul relaxează. Berea trebuie să fie rece și belgiană.

Ilustrație de Ioana Pârvan din Pădurea Vrăjitoarei Mici de Mihai Buzea

Cine din Pădure ți-e mai nesuferit și mai nesuferit? Să mai întreb de ce?

M.B.: Troscoții Japonezi. Și iată de ce: pentru că atacă în bandă, pentru că sar toți pe unul, pentru că n-au nici cea mai vagă idee despre onoare sportivă sau marțială… Pentru că nu-s altceva decât o haită.

I.P.: Troscoții Japonezi. Foarte perfizi.

Ilustrație de Ioana Pârvan din Pădurea Vrăjitoarei Mici de Mihai Buzea

Să zicem că primești ca premiu o călătorie cu articatorul. Pe unde ți-ar plăcea să te plimbi?

M.B.: Pe Planeta Putinței! Acolo nu există bani și fiecare poate să facă ce vrea, cu condiția să nu facă rău nimănui. Nimeni nu se bate pe Planeta Putinței și nimeni nu se duce la școală, la serviciu sau în delegație, doar băieții mici au voie să joace fotbal, atât. Dar e imposibil de ajuns pe Planeta Putinței fără articator. Numai cine este invitat să se suie în articator poate călători până acolo și uite așa e ferită Planeta de toți cei răi, lacomi sau bătăuși. Fără articator, ei rămân pe Pământ, la făcut de rele.

I.P.: Aș prefera un hop on-hop off, dacă se poate prin Europa, timp de vreo trei-patru luni. Am o imensă poftă de călătorii.

Dacă ai avea o Perlă de Vrăjitoare, care ar fi puterile ei magice?

M.B.: N-aș putea să am o Perlă de Vrăjitoare. Adică da, să zicem c-aș putea avea una, numai că n-aș ști ce este. Numai cine cunoaște Limba Pădurii știe când ține în mânuță o Perlă de Vrăjitoare. Nu orice este pentru oricine!

I.P.: Ar fi, de fapt, o gașcă de zâne cărora le-aș îndrepta toate puterile magice către fiica mea neurodivergentă, pentru a o ajuta să-și croiască un drum în viață. Un drum pe care să-și folosească extraordinara inteligență emoțională.

Ilustrație de Ioana Pârvan din Pădurea Vrăjitoarei Mici de Mihai Buzea

Ce-ți șoptește Pădurea?

M.B.: Că se află sub buna pază a Vrăjitoarei Mici, dar că și Vrăjitoarea Mică este totdeauna acasă în Pădure. Și, chiar de va fi plecată mult timp, Pădurea știe s-o aștepte. Iar când îmi va fi dor de ea, din șoapta Pădurii se înțelege că n-am decât să-mi fac iarăși drum pe-acolo și o voi regăsi. La aceeași vârstă, cu aceeași voce și cu aceleași hăinuțe, zâmbindu-mi tot de-acolo, din umbra Băiatului Stejar.

I.P.: Că Nemișcătorii au caractere mai stabile decât oamenii. Că există reguli de conviețuire chiar și la nivel de plante și că nici natura nu-și respectă mereu regulile. Că ai un univers de explorat și într-un loc mic, câtă vreme ești curios.