Corina Anton: „Am cunoscut lumea în primul rând prin cuvinte“

Ai tradus Sclipinușul de Roberto Piumini, care în original și-a intitulat cartea Lo Stralisco. Nici cuvântul în italiană, nici cel în română nu se găsesc în dicționar. Cum ai găsit drumul între ele? Și cum ai descrie alchimia cuvintelor inventate?

Într-adevăr, când am văzut titlul cărții lui Piumini, primul lucru a fost să caut cuvântul în Grande Dizionario della Lingua Italiana, o lucrare monumentală datorată celei mai însemnate academii al cărei scop este studierea limbii italiene: Accademia della Crusca, înființată la sfârșitul secolului al XVI-lea. Simpla căutare în acest dicționar este o călătorie în istoria limbii, de la primele cuvinte italienești atestate la cei mai recenți termeni argotici. Iar stralisco era de negăsit! Și nu este singurul cuvânt inventat de Piumini…

Citind cartea, mi-am lămurit sensul cuvântului: stralisco este numele unei plante asemănătoare cu grâul, ale cărei spice licăresc noaptea. În engleză titlul a fost tradus prin glowrushes, iar în franceză prin verluisette. Consultându-mă cu colegii traducători din alte limbi, mi-a devenit clar că trebuia ca titlul să sune ca numele unei plante, sugerând totodată strălucirea aceea nocturnă. Am început să mă joc cu verbele care în limba română trimit la ideea de lumină emanată de un obiect: „a străluci“, „a sclipi“, „a licări“, „a scânteia“, „a lumina“, „a scăpăra“. În același timp mă gândeam la nume de plante.

Din joaca aceasta au luat naștere două cuvinte: „sclipinușul“ și „lucinița“, inspirate de „cerceluș“, respectiv de „roiniță“. Iar aici a intervenit cea care este întotdeauna prima mea cititoare, persoana a cărei intuiție nu dă greș: mama soțului meu. Ea a fost fermecată de gingășia cuvântului „sclipinuș“ și astfel titlul a fost găsit.

Povestea din Sclipinușul se petrece într-o Turcie străveche, aproape imaginară dacă n-am avea câteva repere concrete, cum ar fi orașul Malatya. Traducerea ta restituie în limba română o atmosferă de basm, care mi-a evocat lumea din O mie și una de nopți sau din Cercul mincinoșilor de Jean-Claude Carrière – mai ales din povestea în care un pictor dispare în propria pictură. Cum pictezi atmosfera unei lumi doar din cuvinte?

Aceasta este piatra de încercare a scriitorului și cea mai mare realizare a lui: să-și ducă cititorul din realitatea imediată în lumea construită din cuvinte. Să-l facă să uite unde se află, să-l extragă din epoca concretă și din geografia precisă a existenței sale și să-l trimită într-un timp și într-un loc care nu există. Să înlocuiască tangibilul cu o realitate construită din cuvinte, dar care atârnă chiar mai greu.

Pentru a schița acest Orient, care nu putea fi altminteri decât exotic, Piumini inventează nume de plante, de titluri și de funcții, povești în poveste (întocmai ca în O mie și una de nopți), personaje care își istorisesc visele transformându-le în imagine. Acest autor scrie un tip de proză care uneori curge poetic (descrierile de peisaje), alteori devine jucăușă (dialogurile dintre băiat și pictor). Am căutat să mă apropii de această lume închipuită de Piumini întrebuințând acele cuvinte care mie însămi îmi sugerau atmosfera de basm oriental a cărții.

Roberto Piumini e considerat cel mai important autor de literatură pentru copii din Italia, iar de numele său se leagă peste o sută de titluri. Cum te-ai apropiat de opera lui? Ai pregătit cumva terenul înainte să te apuci de traducerea Sclipinușului?

Nu îl cunoșteam pe Piumini înainte de Sclipinuș. Am început să mă interesez de opera lui doar când am citit această carte extraordinară, pentru a o traduce. Așa am descoperit un scriitor sensibil, care mânuiește condeiul cu o eleganță ieșită din comun și totodată cu o simplitate dezarmantă. Și oare nu este simplitatea definiția eleganței?

Piumini se apropie cu gingășie, cu discreție, dar fără teamă, chiar și de teme tragice, considerate de obicei greu de abordat cu copiii: moartea, pierderea celor dragi, dizabilitatea… Se apropie de aceste subiecte sfâșietoare, le înfășoară terapeutic în fantezie și așa le face suportabile. Transformă durerea în artă, la fel cum pictorul Sakumat transformă neputința lui Madurer de a se bucura de lume într-o operă de artă vie, care-i aduce băiatului mângâiere și totodată bucurie.

De care dintre personaje te-ai simțit cel mai aproape de-a lungul traducerii?

Oricât de ciudat ar părea, răspunsul la această întrebare este Alika. Un personaj secundar, care poate ușor să treacă neobservat. Alika este o slujnică bătrână care se îngrijește de micul Madurer. Îi țese hainele și îl îmbracă, îi face curat în cameră, îl hrănește, îi aduce învelitori potrivite pentru vremea rece, îl veghează atunci când boala îl doboară.

Munca ei este umilă și nebăgată în seamă. După ea nu va rămâne nici o operă de artă uimitoare pe un perete. Dar numai cine a avut vreodată grijă de un copil, cu atât mai mult de unul cu o dizabilitate, știe câtă trudă se află în spatele fiecărei zile în care acel copil respiră. Este o muncă neîncetată, istovitoare și lipsită de glorie, care nu duce la crearea nici unei capodopere care să o răscumpere; dar este o manifestare a iubirii în starea ei pură, a iubirii care nu se trufește și nu caută răsplată.

Ne aflăm pe tărâmul poveștilor, așa că hai să facem un exercițiu de imaginație, mai ales că ești și părinte: dacă ai fi fost în locul burbanului Ganuan, ce dar i-ai fi făcut micuțului Madurer ca să-i înfățișezi lumea pe care n-o putea vedea nemijlocit?

Burbanul Ganuan a ales să-i arate fiului său lumea folosindu-se de imagini. Iar Madurer a completat munca pictorului cu poveștile pe care le citise. Nu cred că aș fi putut să mă gândesc la un dar mai potrivit.

Dar pot să spun că eu, în copilărie, am cunoscut lumea în primul rând prin cuvinte: prin cărțile pe care le citeam, prin poveștile pe care mi le inventa mătușa mea, în fiecare seară mereu alta, la cererea publicului… Am crescut, așadar, printre cuvinte, așa încât nu este de mirare că am ales să rămân printre ele. La rândul meu, încerc să le las mai departe celor mici.

Cunoști în amănunt literatura italiană, despre care ai scris și câteva cărți. Sunt curioasă dacă ai depistat în scriitura lui Roberto Piumini elemente care să-l așeze într-o descendență literară sau dacă l-ai perceput mai curând ca pe un autor original, inovator.

Să spunem că m-am ocupat de cărți care nu sunt tocmai pentru copii. Am scris despre Orlando furioso, cel mai celebru poem cavaleresc din Renașterea italiană, a cărui traducere (prima în limba română) sper s-o termin în câțiva ani. Am mai scris și despre povestirile de descendență decameroniană din secolul al XVI-lea. Specializarea mea este așadar într-o altă direcție. Dar niciodată nu am refuzat traducerea unei cărți pentru copii, din două motive: cărțile pentru copii conțin uneori o privire magică asupra lumii, pe care rar o găsești în alt tip de literatură. Al doilea motiv este că apropierea de carte oferă o plăcere înaltă, pe care puține altele o pot egala. Iar cine deprinde această plăcere de mic este puțin probabil că se va mai dezbăra de ea vreodată.

Revenind la întrebare, nu aș putea să vorbesc despre Piumini cu aceeași autoritate profesională cu care ar face-o un cercetător al literaturii pentru copii. Dar pot să spun că mi-a amintit foarte tare de Italo Calvino: am regăsit în paginile lui aceeași sprinteneală, aceeași imaginație, aceeași tandrețe pe care le afli în Cavalerul inexistent.

Ești și autoare de cărți pentru copii. Am pe masă repovestirea Divinei comedii (Humanitas, 2021), pe care o semnezi și în care te vădești drept o foarte pricepută povestitoare. Prin ce diferă experiența scrisului pentru copii de aceea a traducerii pentru copii? Lucrezi diferit cu materia limbii?

Divina comedie povestită pentru copii am scris-o în anul în care s-au sărbătorit 700 de ani de la moartea lui Dante. Mă ocupasem, ca italienist, de receptarea lui Dante în România prin studii și traduceri, iar despre Divina comedie le vorbeam studenților la cursul de literatură medievală.

Când doamna profesor Smaranda Elian, coordonatoarea colecției „Biblioteca Italiană“ de la Editura Humanitas, mi-a propus să-l fac pe Dante accesibil celor mici, am acceptat aproape pe loc. Am realizat că tot ce aveam de spus despre Divina comedie era deja în mintea mea: trebuia doar să spun povestea pe înțelesul copiilor.

Restul a venit de la sine: am intuit că, la fel ca Dante în călătoria lui pe lumea de dincolo, și copiii aveau nevoie de o călăuză, de un Virgiliu care să-i ducă de mână. Și așa au apărut adresarea directă – „Dragă micule cititor“ –, explicațiile, întrebările, îndemnurile la reflecție cu care este presărat textul. Pentru că Divina comedie este un poem care vrea să-și învețe cititorul și să-l pună pe gânduri, lucru pe care am încercat să-l fac și eu, vorbind pe limba unui copil, însă fără a sacrifica intenția originalului.

Sigur că să scrii este altceva decât să traduci: ca scriitor faci să ți se audă vocea, ca traducător împrumuți vocea ta unui scriitor. Dar a intra în intimitatea unui text și a-i da viață într-o altă limbă nu este neapărat mai lesnicios.

Ca fină cunoscătoare a Renașterii italiene, îndrăznesc să cred că îndrăgești trecutul și oamenii lui. Parafrazez două rânduri ale tale și te întreb: cum arată ocheanul cu care privești spre acele vremuri îndepărtate? Cum îl pui la treabă și ce ți se arată întâi și întâi când privești prin el?

Nu știu dacă îndrăgesc neapărat trecutul, cât senzația de familiaritate pe care o am când privesc spre trecut, spre literatura și spre arta de acum câteva secole, pe care le frecventez de mulți ani. Vorbim despre o literatură și despre o artă care îți oferă acea plăcere de neegalat a frumuseții.

Dar a privi înapoia noastră este nu doar un prilej de cunoaștere, ci și o lecție de umilință. Te ajută să-ți pui viața în perspectivă, să înțelegi că lumea nu începe și nici nu sfârșește odată cu tine. Că întotdeauna au existat aspirația spre frumos și bucuria de a trăi, dar și epidemii, războaie, violență și superstiții. Să zicem că de aici se poate deprinde un fel de răbdare care, completată cu un strop de umor, te ajută să mergi mai departe fără mânie și fără înverșunare, luând mereu partea bună a lucrurilor.

Dacă pe peretele din camera ta de lucru ai putea picta un peisaj care să prindă viață, la fel ca în Sclipinușul, ce ai alege să pictezi?

Fără nici un dubiu, aș picta un oraș de pe țărmul mării. Un țărm stâncos, o mare albastră, un oraș cu clădiri de piatră gălbuie, cu ziduri crăpate și arse de soare. Cu clopotnițe, obloane colorate, rufe care fâlfâie atârnate pe la ferestre. Ici și colo, câte o plantă țepoasă și prăfuită într-un ghiveci ciobit de lut. O pisică strecurându-se prin arșiță ca o umbră. Fabuloșii pini mediteraneeni pe fundalul unui cer orbitor. Biserici tăcute pictate acum câteva secole, cu lespezi încă și mai vechi, cu coloane cioplite de mâini cărora demult li s-a pierdut amintirea. Un oraș pe ale cărui străduțe înguste să te pierzi neștiut de nimeni, cu trepte tocite care urcă spre inima sa și care coboară spre mare.