Alexa Stoicescu: „Româna și neerlandeza pot fi prietene, pentru că amândouă știu de joacă“

Româna și neerlandeza nu sunt tocmai verișoare apropiate. Care au fost cele mai dificile provocări în traducerea cărților semnate de Toon Tellegen și Sylvia Vanden Heede?

Așa e, neerlandeza și româna locuiesc uneori pe tărâmuri foarte îndepărtate. Neerlandeza este o limbă germanică, cu propoziții scurte și puternice, cu multe cuvinte formate dintr-o singură silabă, maxim două. În timp ce româna se lăbărțează și se lăfăie în propoziție, neerlandeza e precisă și lovește la țintă. Ele pot fi însă bune prietene, pentru că amândouă știu de joacă. Cel mai greu a fost să transpun această joacă într-un mod natural.

Toon Tellegen are un umor melancolic și nostalgic, care pare mai degrabă pentru adulți. Am încercat să-l infantilizez puțin (doar puțin de tot), iar la Sylvia Vanden Heede întâlnești farmecul în cuvinte și în ritmul lor. Vulpilă și Iepurica au fost aduși la viață și datorită vouă, editoarelor (n. r. – Anca-Maria Pănoiu și Ileana Achim), care ați făcut o redactare atentă și jucăușă.

Ilustrație de Thé Tjong-Khing

Mulțumim! 😊 Dar cum abordezi traducerea unei cărți pentru copii față de a uneia destinate adulților? Îți organizezi altfel șantierul?

Întotdeauna mi-e frică să mă apuc de o traducere, indiferent de carte. Amân momentul din teama că nu voi putea să sap suficient de adânc în bogățiile limbii române, că nu știu suficiente cuvinte. Dar după ce mă apuc, procesul mă încarcă de energie pozitivă. Până la urmă, ajung să iubesc orice traducere și să-mi pară rău că nu am mai mult timp la dispoziție, ca să o șlefuiesc și mai bine.

Acum vreo zece ani am tradus o carte pentru copii cam de 12 ani, despre un faraon și aventurile lui într-un orășel neerlandez de provincie. După apariție, am găsit pe YouTube un filmuleț de vreo nouă minute în care o fetiță povestea despre cât de mult îi plăcuse romanul. Râdea cu lacrimi și trebuia să facă pauze, ca să tragă aer în piept. Atunci mi-am dat seama de valoarea unei cărți pentru copii.

Nu abordez traducerea neapărat diferit, ambele au nevoie de documentare și atenție. Diferența ar fi poate că recitesc de mai multe ori cărțile pentru copii. Le citesc cu voce tare, să le aud ritmul și să mă asigur că lectura nu e poticnită.

Ilustrație de Thé Tjong-Khing

La Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde predai, ai inițiat un curs de literatură neerlandeză pentru copii. Cum primesc studenții ideea și ce subiecte îi preocupă?

Așa e, predau neerlandeză la universitate, unde am uneori norocul de a putea introduce cursuri noi. În al doilea semestru, studenții de la Secția de Neerlandeză au un curs despre istoria literaturii pentru copii din Țările de Jos și Belgia. E un curs foarte drag mie, în primul rând pentru că în spațiul neerlandofon se întâmplă ceva deosebit.

Temele literaturii pentru copii sunt foarte diverse și acoperă toată gama experiențelor umane. Îi găsești acolo pe copiii rebeli ai lui Annie M.G. Schmidt, care sunt și buni, și răi, dar mai ales creativi, găsești cărți ilustrate superb, dar și așa-numitele probleemboeken, care apar începând cu anii ’80 și tratează diferite probleme din societate: tați singuri sau mame singure, violență domestică, copii care se îmbolnăvesc, emigrație, război, discriminare și rasism, orientare sexuală, copii cu dizabilități și tot așa. Sunt cărți despre care ai ce discuta cu studenții, fie că se identifică sau nu cu subiectele. Și ei, ca și mine, iubesc această sinceritate.

Sylvia Vanden Heede a început să scrie Vulpilă și Iepurica din dorința de a veni în ajutorul copiilor care încep să citească singuri. Doar că, în ultimii aproape 30 de ani, seria s-a transformat într-un fenomen literar internațional. Ca traducătoare, dar și ca pedagog, care crezi că sunt ingredientele-minune care au dus la o asemenea longevitate?

Sylvia Vanden Heede scrie pentru copii mai mici, dar și la ea recunosc aceeași sinceritate și sensibilitate ca și în cărțile-problemă pentru copiii mai mari. Iepurica și Vulpilă sunt personaje scoase din viața reală, care se bucură, dar se și supără, se ceartă și se împacă, sunt personaje recognoscibile și ușor de reținut. Mai mult, cartea are un limbaj foarte accesibil, cu glume simple, dar haioase, cuvintele se repetă și sunt ușor de reținut. În plus, scopul lor este încurajarea lecturii independente, de aceea copiii se simt, cu fiecare volum, tot mai încrezători în propriile puteri. Oamenii în general vor să fie independenți și să facă ceva cu sens.

Cred că și ilustrațiile minunatului Thé Tjong-Khing, care spun o parte din poveste fără cuvinte, contează. A contribuit probabil și marketingul făcut în jurul cărților. Neerlandezii sunt foarte buni la comerț, inclusiv la comerțul cărților pentru copii. Editurile organizează evenimente de lectură în școli, biblioteci și teatre. Toate laolaltă explică succesul lor.

Toon Tellegen e și el un autor-fenomen în Țările de Jos, deosebit de prolific și cu un succes de cursă lungă în rândul cititorilor. Are și un umor destul de particular. Îl guști?

Da, enorm. Prima carte pe care am citit-o se intitulează De genezing van de krekel (Cum s-a vindecat greierele). E despre un greiere care se trezește într-o dimineață cu un sunet surd în cap și se simte epuizat. Orice ar face – fie că doarme, fie că-i întreabă pe prieteni ce anume ar putea fi acel sunet, fie că vizitează locuri noi –, nimic nu ajută. Totul rămâne gri și insipid. Până când prietenii îi organizează o petrecere a tristeții, cu torturi gri și decorațiuni la fel de cenușii.

Pare trist, dar umorul lui Tellegen este extrem de bun. Am râs în hohote. Plus, gingășia și grija prietenilor greierelui sunt ceva minunat. Mi s-a părut superb că există așa ceva în literatura pentru copii și că depresia sau burnoutul nu sunt marginalizate, ci acceptate ca o fază obișnuită a vieții. Eram în Amsterdam și-mi scriam teza de masterat despre nihilism în literatura neerlandeză, deci mi s-a potrivit mănușă. 😊 Toon Tellegen are cărți despre tristețe, iubire, prietenie, bucurie – toate merită citite. Și traduse.

Ilustrație de Marc Boutavant

Iepurica e o cititoare împătimită. Pe coperta primului volum din serie tradus în limba română, vedem că citește Madame Bovary. Ce lecturi i-ai mai recomanda, având în vedere că deja o cunoști destul de bine?

Iepurica e un personaj emancipat, cu interese largi. Cred că le-ar aprecia pe Susan Sontag, Bernardine Evaristo, bell hooks, Roxane Gay sau Rebecca Solnit. Poate ar vrea să știe mai multe și despre bias-ul din cercetare, caz în care ar gusta Invisible Women de Caroline Criado Perez. S-ar putea să se bucure și de povestea femeilor uitate din avangardă sau de teoriile despre „melancolia femeilor“ din naturalism.

Ilustrație de Thé Tjong-Khing

Cu care dintre personajele din cărțile traduse la Frontiera ți-ar plăcea să pleci într-un city break la Amsterdam? Pe unde v-ați plimba?

I-aș lua cu mine pe Hipopotamul și pe Rinocerul din Chiar nu s-a supărat nimeni? de Toon Tellegen, pentru că sunt de gașcă și le place să mănânce ceva gustos și să danseze. Le-aș închiria biciclete și ne-am plimba prin oraș. I-aș duce la FOAM, la muzeul de fotografie, unde sigur ar găsi ceva pe gustul lor și am mânca apoi într-un restaurant numit ’t Zwaantje, unde au covoare pe post de fețe de masă și mâncare ca la bunica acasă. Apoi am traversa strada și ne-am duce la Café de Pels, să cunoască cârciumile clasice neerlandeze, unde Hipopotamul și Rinocerul s-ar împrieteni probabil cu toată lumea și ar ieși la dans. Cred că ar fi o zi pe cinste!

Ilustrație de Marc Boutavant

Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să te superi foarte tare și să nu poți? 😊

Foarte des. La fel ca personajele lui Toon Tellegen, mă supăr uneori pe prietenii plecați departe sau pe soarele care apune, deși noi am stabilit altceva. Cel mai des mă ambiționez să fiu eu cea mai supărată dintre toți, și abia mai târziu îmi dau seama că n-a avut niciun rost.

Ilustrație de Marc Boutavant