De vorbă cu T.O. Bobe și Alexandra Mîrzac

Teo, îmi spuneai la un moment dat că îți place să te joci atât în cărțile tale pentru copii, cât și în cele pentru oameni mari. Cum te-ai jucat în Unde e Șosețica?

Frumos, desigur. M-am jucat de-a povestea tradițională, cu un erou care parcurge un drum pentru a obține ceva, adaptând schema clasică la lumea caldă și intimă a unei camere de fetiță. M-am jucat cu marile repere culturale, făcând în trecere aluzii și la Ghilgameș, și la Alice în Țara Minunilor, și la tema dublului, într-o povestioară pentru copii de 3-4-5 ani. M-am jucat cu onomastica, atunci când am abolit arbitrariul ei, așa cum ar face-o și un copil, și am numit un popă de pică Popa de Pică, o păpușă Doamna Păpușă, o șosețică Șosețica sau un papuc Domnul Papuc. M-am jucat cu așteptările retorice ale cititorilor, folosind fracturi semantice de izotopie, ca, de exemplu, în „papucul tăcu mai departe, melancolic şi pe jumătate blănos“. M-am jucat cu obiectificarea personificărilor, atunci când Doamna Păpușă și Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva formează o praștie care îl folosește ca proiectil pe Popa de Pică.

Alexandra, știu că vorbești cu personajele tale. Cum a început dialogul cu Șosețica? S-a lăsat greu construită, transformată?

Începutul este cel mai dificil. Unele personaje apar pur și simplu din prima schiță, altele sunt mai greu de convins și necesită mai multă cercetare până când le descopăr. Pe Șosețica am descoperit-o încă din primele schițe. Însă după trei luni de lucru la ilustrații am ajuns să o cunosc mai bine, așa că, la sfârșit, am revenit asupra ilustrațiilor și am făcut mici ajustări.

Dar în viața ta cum a intrat Șosețica, Teo? Cum a început să se scrie povestea? (Mai ales că, din câte știu, n-a început neapărat ca o carte pentru copii.)

E drept că n-am gândit-o inițial ca pe o carte, ci doar ca pe o povestioară dintr-o culegere, însă a fost dintotdeauna pentru copii. În urmă cu vreo 20 de ani, Florin Bican m-a rugat să scriu ceva pentru copii, o povestire care să poată fi ilustrată de cineva din noua generație care termina atunci Universitatea Națională de Arte. Iar una dintre grijile mele principale a fost să scriu o povestire care să ofere material suficient pentru ilustrator, dar să-i ridice și provocări, dificultăți, astfel încât să nu se plictisească și să fie, dimpotrivă, cât mai incitat, mai stimulat să-și folosească imaginația și capacitatea de interpretare și traducere a textului într-un limbaj vizual.

Ce se schimbă pentru voi în urma unui premiu, fie el literar sau de ilustrație?

T.O. Bobe: Dacă e vorba despre un premiu internațional, în unele cazuri se schimbă moneda în care a fost exprimat în cea folosită de artist – fie scriitor, fie ilustrator –, acolo unde locuiește și de unde își cumpără lapte, brânză, mazăre, șosete și termometre. Dacă e unul local, nu văd ce-ar putea să se schimbe.

Alexandra Mîrzac: Durează foarte mult să construiești o carte. E plăcut să vezi că un proiect în care ai investit energie, timp și suflet este apreciat.

Laureații Premiilor Cărturino 2026: Matei Vișniec, Alexandra Mîrzac, T.O. Bobe, Vali Petridean

Alexandra, când ilustrezi o carte, cum negociezi cu un text al tău față de un text scris de altcineva? Ce a fost cel mai dificil de negociat când ai ilustrat Unde e Șosețica?

Când ilustrez textul meu, îl negociez. Mai exact, îl modific dacă ilustrațiile nu funcționează așa cum mi le-am imaginat ca autoare a textului. Când ilustrez textul scris de altcineva, îmi setez ca provocare să fac ilustrațiile să funcționeze fără să alterez ce și-a imaginat autorul – și funcționează. Mă forțează să-mi depășesc limitele ca ilustratoare și sunt plăcut surprinsă de rezultat. Așa că acum aplic aceeași tehnică și la textele mele.

Când am ilustrat Unde e Șosețica?, cel mai complicat a fost să rezolv transportul Popii de Pică.

Cu care dintre personajele voastre ați ieși la o prăjitură / apă plată / alergare pentru beach body?

T.O. Bobe: Dacă e vorba strict despre personajele din Unde e Șosețica?, n-aș ieși cu nimeni, fiindcă ar fi prea bizar să ies undeva cu o șosetă, cu o carte de joc, cu o curea elastică sau cu o păpușă. Așa, în general, poate aș ieși o dată cu Cimpanzeea din Contorsionista, pe care mereu mi-am imaginat-o ca fiind studentă în anul întâi la Arhitectură, ca s-o întreb ce-ar vrea să proiecteze în viitorul pe care ea probabil că îl vede îndepărtat.

Alexandra Mîrzac: Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva. Mi-ar plăcea să merg cu ea la o prăjitură. Pare genul acela de prietenă pe care o suni când ai nevoie de un sfat, sau poate doar un umăr pe care să plângi. Este personajul meu preferat.

Vi se întâmplă să nutriți antipatii față de propriile personaje pe parcursul elaborării unei povești, fie ea scrisă sau vizuală? Sau: există personaje care nu se „lasă“ rezolvate?

T.O. Bobe: Nici vorbă. N-am nici antipatii, nici simpatii față de personajele mele. Nu pot avea simpatii sau antipatii față de produse ale imaginației mele, așa cum nu-mi pot fi mie însumi simpatic sau antipatic. Și nici nu gândesc în termeni de „rezolvare“ a personajelor. Pentru cine a trăit între oameni, rotunjimea unui personaj, cu toate trăsăturile lui, cu toate contradicțiile sau obsesiile sau idiosincraziile lui, vine oarecum spontan, intuitiv, nu e ca un puzzle care se rezolvă logic, încercând să vezi ce piesă se potrivește alături de alta.

Alexandra Mîrzac: Antipatii, nu. Din fericire, nu am lucrat până acum la nicio carte cu personaje negative. Frustrări, da, pot exista dacă nu reușesc să transpun pe hârtie ce îmi imaginez. În Unde e Șosețica? am avut, cum spuneam, câteva probleme logistice cu Popa de Pică. Mai ales în situațiile care necesitau transportul celor doi și pentru că îmi doream ca ambii să fie vizibili tot timpul (destul de complicat pentru cel cu capul în jos).

Dacă ar fi să locuiți o zi într-o scenă din carte, pe care ați alege-o?

T.O. Bobe: Subpat. Fără nicio îndoială, Subpat. Pentru că mi-ar fi plăcut să stau sub pat în copilărie, dar nu încăpeam, așa că mă ascundeam în orice spațiu „amniotic“: sub masă, în lada recamierului, pe pedala mașinii de cusut Ileana, pe care o folosea mama, în șifonier sau într-o firidă dintre perete și soba de teracotă.

Alexandra Mîrzac: Și eu tot Subpat, fără îndoială. În carte mi-am imaginat universul de sub pat ca pe un circ abandonat, unde sunt uitate jucăriile „ieșite la pensie“. Deși nu mi-a plăcut niciodată să merg la circ (la fel cum nu îmi place nici la grădina zoologică), mi-ar plăcea să locuiesc în circul abandonat de Subpat. Îmi plac creaturile de acolo și sigur m-aș distra să le cunosc mai bine. Probabil mă și întristează că sunt abandonate.

Alexandra, care e locul tău preferat din atelier? Și de ce?

Masa la care pictez e așezată strategic în cel mai bun loc din atelier. Este lângă fereastra cu cea mai multă lumină (dimineața am chiar o rază de soare). În fața ferestrei am un vișin bătrân în care tot timpul e activitate. Strânge foarte multe păsări. Iar primăvara, când e înflorit, e minunat.

Teo, ai birou, dar nu scrii la el. Unde scrii? Unde ai născocit-o pe Șosețica?

Acum scriu pe o canapea extensibilă, cu laptopul așezat pe genunchi. Pe Șosețica am scris-o cel mai probabil la un vechi computer cu monitor cu tub și unitate externă, cumpărat la negru de la unul dintre băieții care pe vremea aia le făceau din bucăți.

Vă pierdeți vreodată șosetele? Dacă da, unde le găsiți?

T.O. Bobe: Niciodată când sunt încălțat cu ele. Așa că nu e nevoie să le găsesc.

Alexandra Mîrzac: Veșnic, de multe ori port șosete desperecheate.