Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Alexandra Mîrzac: „Vorbesc cu personajele mele și când nu sunt la lucru“
Alexandra Mîrzac, ilustratoare și autoare de cărți pentru copii multipremiată, povestește despre cum a imaginat-o pe Șosețica lui T.O. Bobe, despre colaborările internaționale din ultimii ani și despre o rază de soare din atelierul ei, pe care o întâlnește foarte rar.
Interviu de Anca-Maria Pănoiu
Ilustrațiile tale îmbracă bine povestea lui T.O. Bobe și au o calitate esențială: nu doar o înfățișează, ci o și interpretează, ca într-un fel de joc sau dans. Ce straturi noi ai adăugat textului și cum ai găsit punctul de vedere din care să-l ilustrezi?
E prima mea încercare de a ilustra o poveste care nu-mi aparține și a fost o experiență plăcută. Odată ce m-am familiarizat cu personajele, a fost ușor să mi le imaginez dincolo de situațiile din text și să le creez o lume pe măsură. Pentru aceste personaje e o adevărată aventură să parcurgă în lung și-n lat o cameră, așa că am încercat să-mi imaginez și să ilustrez primejdiile așa cum le trăiesc ele.
Ilustrație din Unde e Șosețica? de T.O. Bobe
Povestește-mi despre întâlnirea ta cu Șosețica: cum ți-ai imaginat-o prima oară, cum a prins viață pe hârtie și ce s-a schimbat de-a lungul procesului de lucru?
Șosețica nu s-a schimbat foarte mult de la primele schițe. Am obiceiul să încep cu schițe minuscule și cred că Șosețica, așa cum apare în carte, a venit din a treia sau a patra încercare. Poate doar mimica să mai fi suferit câteva modificări pe parcurs. Când am ajuns cu ilustrațiile finale undeva pe la jumătatea cărții, mi-am dat seama că aș vrea ca transformarea personajului să fie mai vizibilă: la început e temătoare, dar devine tot mai curajoasă cu fiecare dificultate depășită, așa că am revenit asupra expresiilor ei faciale din primele pagini.
Lumea în care se petrec aventurile Șosețicii și ale prietenilor ei e luxuriantă și uneori parcă nici nu-i vezi marginile, deși nu e decât o cameră dezordonată de copil. Ți-au inspirat-o personajele? Sau cum ai creat scenografia?
Am încercat să-mi imaginez încăperea din perspectiva lor, care sunt foarte mici. Universul nostru este vast, dar probabil că și al lor este, dacă îl scalezi. Personajele parcurg distanțe foarte mari în căutarea Șosețicii: covorul este cât o pajiște, picioarele măsuței și ale scaunelor sunt asemenea unei păduri unde poate că trăiește un balaur, iar ținutul Subpat e un cort de circ abandonat, cu personaje pe care nu vine nimeni să le viziteze.
Ilustrație din Unde e Șosețica? de T.O. Bobe
Scena preferată, un personaj simpatic și unul antipatic?
Scena preferată e când personajele ajung în Subpat – odată ce-am început să mi-l imaginez ca pe un cort de circ, mi-a fost foarte greu să mă opresc. Personajul de care nu mă îndur să mă desprind e Cureaua: îmi place foarte mult atitudinea ei în fața piedicilor, e tot timpul foarte calmă și încearcă să găsească soluții în loc să se concentreze pe probleme. Tuturor ne-ar prinde bine o prietenă precum Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva. Nu pot spune același lucru despre cartea de joc: unul dintre Popi e veșnic nemulțumit, veșnic certăreț…
Ce a fost cel mai greu de ilustrat?
Nu am un element anume care să-mi fi pus probleme. Dar la fiecare carte, cel mai greu e când încep să lucrez ilustrațiile finale: durează până găsesc modalitatea de a le aduce pe hârtie exact așa cum mi le imaginez. Apoi, odată ce trec de primele ilustrații și sunt mulțumită de rezultat, devine extrem de ușor, după care e atât de ușor, că începe să fie plictisitor… Și atunci redevine greu, pentru că trebuie să găsesc o perspectivă nouă, ca să am iar parte de o provocare.
Cât e artă și cât e tehnică în munca unui ilustrator? Și, mai ales, cum se îmbină? Mă gândesc acum că, în perioada în care lucrai la carte, vorbeam și despre acuarele texturate, și despre coborâri în infern, și despre monitoare calibrate, și despre procentul de negru din cerneala tipografică…
Nu știu dacă aș putea să spun cât e cât, dar dacă vorbim despre ilustrația de carte, sigur intră ambele în discuție. În primul rând, cititorii interacționează cu ilustrațiile în formatul unei cărți, nu în contextul unei expoziții, în ramă, pe un perete unde lumina a fost așezată special ca să pună în valoare lucrarea.
Scopul nu e să faci doar ilustrații, ci ilustrații care să funcționeze în formatul unei cărți. De aici dificultățile, dar și avantajele: relația cu cititorii e mult mai intimă, e fizic mai apropiată, știi că vor ține cartea în mâini, că pot petrece cât timp doresc cu ilustrația, că e a lor, că o au în bibliotecă și că pot reveni oricând asupra ei.
Pentru mine, o provocare e și tipărirea cărților, care presupune multe teste și posibile compromisuri pentru a aduce ilustrațiile cât mai aproape de ce-mi doresc. Dar cred că învăț ceva nou cu fiecare carte și că sunt tot mai aproape de printul perfect.
Hai să vorbim și despre celelalte cărți ale tale: Lost, debutul, a apărut în 2020 la Tate Publishing. Cum ai creat-o și ce experiență de lucru ai avut cu editura de la Tate Gallery?
Lost va rămâne o carte foarte specială pentru mine. A durat extrem de mult până să reușesc s-o public cu Tate și încă mi se pare incredibil că am reușit.
Inițial, cartea a fost o poveste fără text, alcătuită doar din ilustrații, pentru că nu credeam că aș putea să și scriu povestea, dar îmi doream foarte tare să ilustrez cărți pentru copii. Cum nu aveam încă un portofoliu de ilustrator de cărți pentru copii, nu puteam să conving pe nimeni să-mi ofere un text pentru a-l ilustra.
Experiența de lucru cu Tate a fost și este una minunată, echipa de acolo mi-a dat încredere că pot să-mi scriu singură poveștile și mi-a oferit de fiecare dată libertate în crearea ilustrațiilor.
Ilustrație din Lost
Anul trecut, The Unexpected Guest a luat Marele Premiu la China Shanghai International Children’s Book Fair. Cum îți orientează cariera o astfel de distincție?
Premiile creează oportunități care, desigur, pot să-ți ghideze cariera în direcții neașteptate. Pentru mine e o formă de validare, o dovadă că sunt pe drumul cel bun. Ca să existe, ilustrația de carte are nevoie de un public, iar crearea unei cărți e un proces foarte lung – mi se pare că durează o eternitate până când ilustrațiile ajung în lume. Și atunci, premiile mă ajută.
Ilustrație din The Unexpected Guest
Ești autoare și ilustratoare, dar în cotidianul tău încape și un job ca art director pentru o firmă din Statele Unite. Unde se întâlnesc experiența de ilustrator cu cea de art director și ce îți iei bun din fiecare?
Din fericire, e un job care îmi lasă energie și pentru cărți, am multă flexibilitate în a-mi organiza ziua de lucru. Avantajul cel mai mare al experienței de art director este că mă pot ocupa și de designul cărților mele. Pentru o carte, layoutul paginilor, fontul și coperta sunt părți la fel de importante precum ilustrațiile și mă bucur că le pot face eu.
Atelierul Alexandrei Mîrzac
De fiecare dată când vorbesc cu un artist sau ilustrator, nu pierd ocazia să-l întreb cum arată atelierul și masa lui de lucru. Mi se pare că acolo se poate întrezări o scenografie intimă, o înlănțuire foarte personală de gesturi. Cum e la tine: ce ai în jurul tău când lucrezi, cum e lumina, ce faci prima oară când intri în atelier?
Atelierul meu este o cameră în casa unde locuiesc, lucru foarte practic când nu ești o persoană organizată, cu un program clar. Din păcate, nu e o cameră cu lumină specială. Dacă sunt foarte matinală, ceea ce se întâmplă destul de rar, există un interval scurt când o rază de soare îmi luminează una dintre mesele de lucru. Și e magică, pentru că o prind extrem de rar.
Altfel, pentru mine luxul înseamnă un atelier cu multe mese – mese pe care să pot face lucruri diferite, să mă pot muta de la una la alta în funcție de ce lucrez, fără să strâng și să desfac de fiecare dată când vreau sau când trebuie să trec la altceva. Am patru mese în atelierul în care lucrez de cinci ani, deci consider că mi-am îndeplinit visul.
Preferata mea e cea unde îmi finalizez ilustrațiile: așezată într-un colț al camerei, lângă bibliotecă, cu fața la perete și cu două lămpi pe care le aprind indiferent dacă e zi sau noapte. E singurul loc unde reușesc să mă concentrez ore în șir. Cred că instinctiv m-am retras într-un colț dintr-o cameră extrem de spațioasă, pentru că acolo pot să mă cufund în ce lucrez fără să mai fiu atentă la trecerea timpului.
Alexandra Mîrzac în atelier
Cum stă de vorbă o ilustratoare cu personajele ei, într-o zi obișnuită de lucru?
Eu ajung să vorbesc cu ele și când nu sunt la lucru. O bună parte din inspirație vine atunci când nu sunt în atelier, personalitatea lor mi se conturează în minte și apoi pe hârtie.
Mai multe lucruri despre Alexandra poți afla de aici.
Alexandra Mîrzac: „Vorbesc cu personajele mele și când nu sunt la lucru“
Alexandra Mîrzac, ilustratoare și autoare de cărți pentru copii multipremiată, povestește despre cum a imaginat-o pe Șosețica lui T.O. Bobe, despre colaborările internaționale din ultimii ani și despre o rază de soare din atelierul ei, pe care o întâlnește foarte rar.
Interviu de Anca-Maria Pănoiu
Ilustrațiile tale îmbracă bine povestea lui T.O. Bobe și au o calitate esențială: nu doar o înfățișează, ci o și interpretează, ca într-un fel de joc sau dans. Ce straturi noi ai adăugat textului și cum ai găsit punctul de vedere din care să-l ilustrezi?
E prima mea încercare de a ilustra o poveste care nu-mi aparține și a fost o experiență plăcută. Odată ce m-am familiarizat cu personajele, a fost ușor să mi le imaginez dincolo de situațiile din text și să le creez o lume pe măsură. Pentru aceste personaje e o adevărată aventură să parcurgă în lung și-n lat o cameră, așa că am încercat să-mi imaginez și să ilustrez primejdiile așa cum le trăiesc ele.
Ilustrație din Unde e Șosețica? de T.O. Bobe
Povestește-mi despre întâlnirea ta cu Șosețica: cum ți-ai imaginat-o prima oară, cum a prins viață pe hârtie și ce s-a schimbat de-a lungul procesului de lucru?
Șosețica nu s-a schimbat foarte mult de la primele schițe. Am obiceiul să încep cu schițe minuscule și cred că Șosețica, așa cum apare în carte, a venit din a treia sau a patra încercare. Poate doar mimica să mai fi suferit câteva modificări pe parcurs. Când am ajuns cu ilustrațiile finale undeva pe la jumătatea cărții, mi-am dat seama că aș vrea ca transformarea personajului să fie mai vizibilă: la început e temătoare, dar devine tot mai curajoasă cu fiecare dificultate depășită, așa că am revenit asupra expresiilor ei faciale din primele pagini.
Lumea în care se petrec aventurile Șosețicii și ale prietenilor ei e luxuriantă și uneori parcă nici nu-i vezi marginile, deși nu e decât o cameră dezordonată de copil. Ți-au inspirat-o personajele? Sau cum ai creat scenografia?
Am încercat să-mi imaginez încăperea din perspectiva lor, care sunt foarte mici. Universul nostru este vast, dar probabil că și al lor este, dacă îl scalezi. Personajele parcurg distanțe foarte mari în căutarea Șosețicii: covorul este cât o pajiște, picioarele măsuței și ale scaunelor sunt asemenea unei păduri unde poate că trăiește un balaur, iar ținutul Subpat e un cort de circ abandonat, cu personaje pe care nu vine nimeni să le viziteze.
Ilustrație din Unde e Șosețica? de T.O. Bobe
Scena preferată, un personaj simpatic și unul antipatic?
Scena preferată e când personajele ajung în Subpat – odată ce-am început să mi-l imaginez ca pe un cort de circ, mi-a fost foarte greu să mă opresc. Personajul de care nu mă îndur să mă desprind e Cureaua: îmi place foarte mult atitudinea ei în fața piedicilor, e tot timpul foarte calmă și încearcă să găsească soluții în loc să se concentreze pe probleme. Tuturor ne-ar prinde bine o prietenă precum Cureaua Bună Elastică de Mers Undeva. Nu pot spune același lucru despre cartea de joc: unul dintre Popi e veșnic nemulțumit, veșnic certăreț…
Ce a fost cel mai greu de ilustrat?
Nu am un element anume care să-mi fi pus probleme. Dar la fiecare carte, cel mai greu e când încep să lucrez ilustrațiile finale: durează până găsesc modalitatea de a le aduce pe hârtie exact așa cum mi le imaginez. Apoi, odată ce trec de primele ilustrații și sunt mulțumită de rezultat, devine extrem de ușor, după care e atât de ușor, că începe să fie plictisitor… Și atunci redevine greu, pentru că trebuie să găsesc o perspectivă nouă, ca să am iar parte de o provocare.
Cât e artă și cât e tehnică în munca unui ilustrator? Și, mai ales, cum se îmbină? Mă gândesc acum că, în perioada în care lucrai la carte, vorbeam și despre acuarele texturate, și despre coborâri în infern, și despre monitoare calibrate, și despre procentul de negru din cerneala tipografică…
Nu știu dacă aș putea să spun cât e cât, dar dacă vorbim despre ilustrația de carte, sigur intră ambele în discuție. În primul rând, cititorii interacționează cu ilustrațiile în formatul unei cărți, nu în contextul unei expoziții, în ramă, pe un perete unde lumina a fost așezată special ca să pună în valoare lucrarea.
Scopul nu e să faci doar ilustrații, ci ilustrații care să funcționeze în formatul unei cărți. De aici dificultățile, dar și avantajele: relația cu cititorii e mult mai intimă, e fizic mai apropiată, știi că vor ține cartea în mâini, că pot petrece cât timp doresc cu ilustrația, că e a lor, că o au în bibliotecă și că pot reveni oricând asupra ei.
Pentru mine, o provocare e și tipărirea cărților, care presupune multe teste și posibile compromisuri pentru a aduce ilustrațiile cât mai aproape de ce-mi doresc. Dar cred că învăț ceva nou cu fiecare carte și că sunt tot mai aproape de printul perfect.
Hai să vorbim și despre celelalte cărți ale tale: Lost, debutul, a apărut în 2020 la Tate Publishing. Cum ai creat-o și ce experiență de lucru ai avut cu editura de la Tate Gallery?
Lost va rămâne o carte foarte specială pentru mine. A durat extrem de mult până să reușesc s-o public cu Tate și încă mi se pare incredibil că am reușit.
Inițial, cartea a fost o poveste fără text, alcătuită doar din ilustrații, pentru că nu credeam că aș putea să și scriu povestea, dar îmi doream foarte tare să ilustrez cărți pentru copii. Cum nu aveam încă un portofoliu de ilustrator de cărți pentru copii, nu puteam să conving pe nimeni să-mi ofere un text pentru a-l ilustra.
Experiența de lucru cu Tate a fost și este una minunată, echipa de acolo mi-a dat încredere că pot să-mi scriu singură poveștile și mi-a oferit de fiecare dată libertate în crearea ilustrațiilor.
Ilustrație din Lost
Anul trecut, The Unexpected Guest a luat Marele Premiu la China Shanghai International Children’s Book Fair. Cum îți orientează cariera o astfel de distincție?
Premiile creează oportunități care, desigur, pot să-ți ghideze cariera în direcții neașteptate. Pentru mine e o formă de validare, o dovadă că sunt pe drumul cel bun. Ca să existe, ilustrația de carte are nevoie de un public, iar crearea unei cărți e un proces foarte lung – mi se pare că durează o eternitate până când ilustrațiile ajung în lume. Și atunci, premiile mă ajută.
Ilustrație din The Unexpected Guest
Ești autoare și ilustratoare, dar în cotidianul tău încape și un job ca art director pentru o firmă din Statele Unite. Unde se întâlnesc experiența de ilustrator cu cea de art director și ce îți iei bun din fiecare?
Din fericire, e un job care îmi lasă energie și pentru cărți, am multă flexibilitate în a-mi organiza ziua de lucru. Avantajul cel mai mare al experienței de art director este că mă pot ocupa și de designul cărților mele. Pentru o carte, layoutul paginilor, fontul și coperta sunt părți la fel de importante precum ilustrațiile și mă bucur că le pot face eu.
Atelierul Alexandrei Mîrzac
De fiecare dată când vorbesc cu un artist sau ilustrator, nu pierd ocazia să-l întreb cum arată atelierul și masa lui de lucru. Mi se pare că acolo se poate întrezări o scenografie intimă, o înlănțuire foarte personală de gesturi. Cum e la tine: ce ai în jurul tău când lucrezi, cum e lumina, ce faci prima oară când intri în atelier?
Atelierul meu este o cameră în casa unde locuiesc, lucru foarte practic când nu ești o persoană organizată, cu un program clar. Din păcate, nu e o cameră cu lumină specială. Dacă sunt foarte matinală, ceea ce se întâmplă destul de rar, există un interval scurt când o rază de soare îmi luminează una dintre mesele de lucru. Și e magică, pentru că o prind extrem de rar.
Altfel, pentru mine luxul înseamnă un atelier cu multe mese – mese pe care să pot face lucruri diferite, să mă pot muta de la una la alta în funcție de ce lucrez, fără să strâng și să desfac de fiecare dată când vreau sau când trebuie să trec la altceva. Am patru mese în atelierul în care lucrez de cinci ani, deci consider că mi-am îndeplinit visul.
Preferata mea e cea unde îmi finalizez ilustrațiile: așezată într-un colț al camerei, lângă bibliotecă, cu fața la perete și cu două lămpi pe care le aprind indiferent dacă e zi sau noapte. E singurul loc unde reușesc să mă concentrez ore în șir. Cred că instinctiv m-am retras într-un colț dintr-o cameră extrem de spațioasă, pentru că acolo pot să mă cufund în ce lucrez fără să mai fiu atentă la trecerea timpului.
Alexandra Mîrzac în atelier
Cum stă de vorbă o ilustratoare cu personajele ei, într-o zi obișnuită de lucru?
Eu ajung să vorbesc cu ele și când nu sunt la lucru. O bună parte din inspirație vine atunci când nu sunt în atelier, personalitatea lor mi se conturează în minte și apoi pe hârtie.
Mai multe lucruri despre Alexandra poți afla de aici.