Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Un ocean de povești
De ce să mai citim povești? Povești tainice, povești cu tâlc, uneori încețoșate și greu de deslușit, alteori limpezi ca o apă de munte, povești încărcate de timp, care au trecut peste spații și epoci și au ajuns la noi, improbabili ascultători și tulburați cititori de astăzi.
Am crescut, ca specie, odată cu poveștile pe care le-am spus, pe care le-am ascultat, pe care le-am pierdut pe drum. Povestitorul, spunea Jean-Claude Carrière, avea și are o singură ambiție: să fie nevoie de el, ca de brutar sau de țăran. Și nu știu vreo vârstă din istoria omenirii în care să fi avut mai mare nevoie de povestitor (călător, rătăcitor, străin).
Poveștile umblă fără picioare, dar departe ajung
Așadar, de ce mai citim și recitim povești? De ce ne întoarcem mereu la ele și la înțelesul care adesea plutește în aer sau e suspendat de un fir, dar nu se lasă întotdeauna ușor descifrat? Poate pentru că povestea, asemenea vieții, e mișcare, dans, și din acest dans chiar nu ne putem opri. Sau poate pentru că ne aduc, dintotdeauna, laolaltă și ne pun în față oglinzi. Poveștile lumii respiră, sunt vii, încă ne animă, ne amuză, ne despart, ne amăgesc, ne bucură, ne trezesc, ne iluminează.
Poveștile sapă adânc după adevăr, iar adevărul poveștilor e o mireasmă tainică, e parte din miezul dulce care încă le face atât de ispititoare pentru cititori. Până și limba poveștilor e un teritoriu tainic, într-o formă sau alta. Limbajul poveștilor a rămas dintotdeauna același, cu formule ritualice de început și de sfârșit, cu repetiții melodioase, cu popasuri străvechi, care ne amintesc ceva, fără să ne fie limpede ce anume. Limbajul poveștilor e ca un vis al omenirii, pe care îl visăm bucuroși la unison. Un esperanto simbolic, așa numește Marina Warner acest limbaj al poveștilor, care a împrumutat semne, simboluri, arhetipuri și chiar cuvinte din toate marile tradiții culturale ale lumii.
Poveștile pe care le-am adunat în colecția Frontiera Clasic au acest dar, de a ne traversa hărți reale și imaginare, de a ne face să înțelegem cât suntem de asemănători, exact cât ne seamănă de mult poveștile, iar poveștile sunt un trunchi cu rădăcini răspândite în lumea întreagă.
Un alt mare dar al poveștilor clasice este că se lasă repovestite, că îmbracă haine noi și se rostogolesc ca niște bulgări de înțelepciune, din China până în Irlanda și din Japonia până în România, ne vor suna ca o melodie cunoscută, pe care, poate, am mai auzit-o undeva, dar nu știm precis unde. Poveștile sunt surori, mai schimbă veșmintele între ele, dar, de fapt, spun una, aceeași, nesfârșită poveste, de la începuturile lumii.
Fructele răbdării
Poveștile-surori s-au strâns laolaltă și în splendida antologie Regele Curcubeu. Sunt povești țesute de același fir, cel al răbdării, dar răbdarea e astăzi o virtute la fel de tainică și de rară precum poveștile bine spuse.
Ce e fermecător de descoperit în această antologie, dar și în alte antologii din toată lumea, este că lumile poveștilor vin cu propriile reguli și rotițe de funcționare. Deprindem, citindu-le și recitindu-le, simțuri noi pentru cauză și efect, pentru umor, pentru tenacitate, pentru dârzenie și răbdare. Deprindem simțuri noi pentru atenție. Pentru că marile povești și marii povestitori se vor lupta mereu pentru atenția cititorilor.
Regele Curcubeu, alături de Ioan cel Pitic, de tânărul și nesfârșit răbdătorul cizmar, alături de Faruk cea înțeleaptă și frumoasă, de pustnicul Agathon desenează o lume rotundă și întru totul fascinantă, din care nu-ți dorești să te mai întorci. Ilustrațiile Dianei Margareta Cepleanu, adevărate universuri luxuriante în acuarelă, adâncesc sentimentul de alteritate binefăcătoare.
Tot Jean-Claude Carrière evocă o scenă care se regăsește, în forme diferite, în multe povești ale lumii și, sperăm noi, și în cele pe care ne străduim să le publicăm sub umbrela Frontiera Clasic: un clovn caută obiectul pierdut într-un cerc de lumină. Nu pentru că acolo l-ar fi pierdut, ci pentru că acolo este lumină.
Așa și poveștile: încearcă, neobosite, să înțeleagă sufletul omenesc, căutându-l în lumina celor o mie și una de nopți de când se tot spun.
Un ocean de povești
De ce să mai citim povești? Povești tainice, povești cu tâlc, uneori încețoșate și greu de deslușit, alteori limpezi ca o apă de munte, povești încărcate de timp, care au trecut peste spații și epoci și au ajuns la noi, improbabili ascultători și tulburați cititori de astăzi.
Am crescut, ca specie, odată cu poveștile pe care le-am spus, pe care le-am ascultat, pe care le-am pierdut pe drum. Povestitorul, spunea Jean-Claude Carrière, avea și are o singură ambiție: să fie nevoie de el, ca de brutar sau de țăran. Și nu știu vreo vârstă din istoria omenirii în care să fi avut mai mare nevoie de povestitor (călător, rătăcitor, străin).
Poveștile umblă fără picioare, dar departe ajung
Așadar, de ce mai citim și recitim povești? De ce ne întoarcem mereu la ele și la înțelesul care adesea plutește în aer sau e suspendat de un fir, dar nu se lasă întotdeauna ușor descifrat? Poate pentru că povestea, asemenea vieții, e mișcare, dans, și din acest dans chiar nu ne putem opri. Sau poate pentru că ne aduc, dintotdeauna, laolaltă și ne pun în față oglinzi. Poveștile lumii respiră, sunt vii, încă ne animă, ne amuză, ne despart, ne amăgesc, ne bucură, ne trezesc, ne iluminează.
Ilustrație / Matei Alexandrescu
Ce a făcut marchizul când a aflat / Brad Florescu
Adevărul nu mai umblă gol-goluț prin lume
Poveștile sapă adânc după adevăr, iar adevărul poveștilor e o mireasmă tainică, e parte din miezul dulce care încă le face atât de ispititoare pentru cititori. Până și limba poveștilor e un teritoriu tainic, într-o formă sau alta. Limbajul poveștilor a rămas dintotdeauna același, cu formule ritualice de început și de sfârșit, cu repetiții melodioase, cu popasuri străvechi, care ne amintesc ceva, fără să ne fie limpede ce anume. Limbajul poveștilor e ca un vis al omenirii, pe care îl visăm bucuroși la unison. Un esperanto simbolic, așa numește Marina Warner acest limbaj al poveștilor, care a împrumutat semne, simboluri, arhetipuri și chiar cuvinte din toate marile tradiții culturale ale lumii.
Poveștile pe care le-am adunat în colecția Frontiera Clasic au acest dar, de a ne traversa hărți reale și imaginare, de a ne face să înțelegem cât suntem de asemănători, exact cât ne seamănă de mult poveștile, iar poveștile sunt un trunchi cu rădăcini răspândite în lumea întreagă.
Un alt mare dar al poveștilor clasice este că se lasă repovestite, că îmbracă haine noi și se rostogolesc ca niște bulgări de înțelepciune, din China până în Irlanda și din Japonia până în România, ne vor suna ca o melodie cunoscută, pe care, poate, am mai auzit-o undeva, dar nu știm precis unde. Poveștile sunt surori, mai schimbă veșmintele între ele, dar, de fapt, spun una, aceeași, nesfârșită poveste, de la începuturile lumii.
Fructele răbdării
Poveștile-surori s-au strâns laolaltă și în splendida antologie Regele Curcubeu. Sunt povești țesute de același fir, cel al răbdării, dar răbdarea e astăzi o virtute la fel de tainică și de rară precum poveștile bine spuse.
Ce e fermecător de descoperit în această antologie, dar și în alte antologii din toată lumea, este că lumile poveștilor vin cu propriile reguli și rotițe de funcționare. Deprindem, citindu-le și recitindu-le, simțuri noi pentru cauză și efect, pentru umor, pentru tenacitate, pentru dârzenie și răbdare. Deprindem simțuri noi pentru atenție. Pentru că marile povești și marii povestitori se vor lupta mereu pentru atenția cititorilor.
Regele Curcubeu, alături de Ioan cel Pitic, de tânărul și nesfârșit răbdătorul cizmar, alături de Faruk cea înțeleaptă și frumoasă, de pustnicul Agathon desenează o lume rotundă și întru totul fascinantă, din care nu-ți dorești să te mai întorci. Ilustrațiile Dianei Margareta Cepleanu, adevărate universuri luxuriante în acuarelă, adâncesc sentimentul de alteritate binefăcătoare.
Ilustrație / Diana Margareta Cepleanu
Regele Curcubeu și alte povești despre răbdare / Amalia Banaș
Lumina din mijlocul oceanului cu povești
Tot Jean-Claude Carrière evocă o scenă care se regăsește, în forme diferite, în multe povești ale lumii și, sperăm noi, și în cele pe care ne străduim să le publicăm sub umbrela Frontiera Clasic: un clovn caută obiectul pierdut într-un cerc de lumină. Nu pentru că acolo l-ar fi pierdut, ci pentru că acolo este lumină.
Așa și poveștile: încearcă, neobosite, să înțeleagă sufletul omenesc, căutându-l în lumina celor o mie și una de nopți de când se tot spun.
Ilustrație / Karda Zenko
Spune-mi o poveste cu pisici / Szabo Eniko
Un articol de Maria Tănăsescu