Justina Bandol: Traducându-l pe Brodski

I.A.: Justina Bandol, să facem cunoștință 🙂

Sunt filolog de formație (și din fire), adică îmi plac cuvintele și ceea ce putem face cu ele. Mi-am făcut studiile la Universitatea din București, unde am încheiat cu un masterat în literatura rusă, apoi timp de câțiva ani am studiat lingvistica slavă la University of California, Los Angeles.

De când m-am întors în țară, am lucrat ca redactor de editură, ca profesor de limbi străine (engleză și rusă) și de limba română pentru străini și, în timpul liber, ca traducător literar. În ultimii 7-8 ani am tradus foarte mult, pentru că e o îndeletnicire care-mi place.

Am doi băieți, de 17 și 14 ani, și o viață destul de aglomerată, dar, dacă trag linie, cred că mă bucur până la urmă că am făcut, în bună măsură, ce am vrut.

I.A.: Traduci din limbi diverse și ai o experiență bogată de traducător. Poți să spui că ai o limbă preferată din care traduci? Te solicită diferit limbile din care traduci?

Traduc în mod curent din engleză și, ceva mai rar, din rusă (și mulțumesc Editurii Frontiera că mi-a dat ocazia să lucrez cu limba rusă pe texte extraordinare!). Am tradus de asemenea, ocazional, din franceză și poloneză și s-a mai întâmplat să traduc texte nu prea mari și din alte limbi slave și romanice.

Meseria de redactor îți cere să lucrezi cu multe limbi (din care se fac traducerile), chiar dacă la noi se merge foarte mult pe engleză. Am avut ocazia să redactez texte de proveniență diversă, de la slovenă la norvegiană. Am dat, deci, cu nasul prin tot felul de idiomuri, însă limba mea de suflet, dintre cele străine (pentru că limba română este patria mea, vorba poetului), a rămas rusa. Și asta ține, probabil, de afinitatea mea pentru tipul ei de sonoritate – cred că toți avem limbi care ne plac cum sună și altele care nu ne spun prea mult sau ni se par neatrăgătoare. De asemenea, ține și de faptul că a fost prima limbă străină pe care am început s-o învăț (din clasa a V-a) și că este limba unei culturi remarcabile.

Altfel, cred cu tărie că orice limbă, dacă ajungi s-o cunoști în profunzime (adică împreună cu cultura creată în ea), se poate dovedi fascinantă. Nu sunt foarte atrasă de sonoritatea englezei, dar, când am avut ocazia să redactez, cu mulți ani în urmă, eseurile Virginiei Woolf, am descoperit bogăția și frumusețea lexicală și sintactică a acestei limbi.

Fiecare limbă are universul ei și îți pune alte probleme de traducere, mai ales în textele intens literare. Mi s-a părut interesant să descopăr, de pildă, cu timpul, că sintaxa rusei literare e, în mare, mult mai apropiată de română decât a englezei. Traducând fidel din franceză, care are o sintaxă și un vocabular în mai mare măsură asemănătoare cu ale noastre, am avut surpriza să văd că textul (meu) românesc sună, la prima mână, plat și lipsit de emoție.

În plus, fiecare limbă literară, dacă ajungi s-o cunoști mai bine, te trimite imediat, mai mult sau mai puțin conștient, la toată istoria ei, la diverse texte pe care le-ai citit în ea – și asta e bine, înseamnă că începi să te pătrunzi de spiritul ei, ceea ce e indispensabil pentru o bună traducere.

Încerc, pe cât posibil, fiindcă timp e puțin, să citesc texte originale – la fel cum încerc să citesc literatură și publicistică română bună (inclusiv contemporană) și traduceri de calitate.

I. A: Iosif Brodski este un uriaș al literaturii, dar – surprinzător – foarte puțin tradus în limba română. Cum îți explici acest lucru?

M-am documentat puțin ca să răspund la această întrebare. Există o plachetă de versuri ale lui Brodski apărută la începutul anilor ’90, traduse de Emil Iordache, pe care, spre rușinea mea, nu am reușit să pun încă mâna (nu există de pildă, în Biblioteca Centrală Universitară, unde merg eu de obicei). Au mai fost traduceri, dar cu totul sporadice, prin culegeri de poezie sovietică sau rusă contemporană, apărute obscur și fără circulație pe piață. În ultima vreme, domnul Leo Butnaru a tradus foarte mult Brodski în tot felul de periodice, cu talent, dar depărtându-se, pe alocuri, prea mult de original, în opinia mea.

Deci da, Brodski, prolific ca poet, e practic necunoscut în limba română. De ce? N-aș putea decît să speculez.

Mi se pare că poeții sovietici, în general, sunt puțin cunoscuți în România. Mai exact, interesul față de poezia rusă s-a oprit undeva la Ahmatova, Țvetaeva, Esenin, Maiakovski (ultimii doi sigur favorizați). Nici măcar Pasternak nu e cunoscut prea bine ca poet, deși traducerile lui Sorescu merită toată atenția.

După aceea, poate – cine știe? – poeții din spațiul rus/sovietic au fost cumva prea aproape de noi. A fost realismul socialist, iar generația Evtușenko, Rojdestvenski, Voznesenski, Ahmadulina, ca să nu mai spun de barzi (Galici, Okudjava, Vîsoțki), a semănat cu (și poate a și inspirat, mai mult sau mai puțin direct) fenomenul Cenaclului Flacăra al lui Păunescu sau liberalizarea poeziei prin Nichita Stănescu, Sorescu, Dimov. Poate treptat s-a diminuat, s-a „nișat” și interesul față de poezie în general, în epoca socialistă. Iar apoi optzeciștii noștri, care l-au resuscitat întru câtva, s-au uitat spre Vest, nu spre Est. Asta pe de o parte. Pentru că poeții buni din URSS din epoca lui Brodski s-au tradus la noi, și uneori s-au tradus bine, dar n-au mai avut răsunet, căutare.

Pe de altă parte, Brodski însuși a fost un paria în Uniunea Sovietică, n-a publicat decât infim, prin reviste, înainte să fie alungat din țară, și în samizdat. Deci e firesc să nu fi intrat nici măcar în culegerile de poezie sovietică traduse la noi.

De ce n-a fost recuperat apoi, e întrebarea. Nabokov, de pildă, deși și-a scris opera în cea mai mare parte tot în străinătate, a fost preluat fără rezerve în România după ’90. O explicație, mă gândesc, ar putea fi și faptul că nu prea mai avem mulți traducători (buni) de poezie din limba rusă. Generația traducătorilor de după război, foarte bună, a apus de mult, și chiar și traducătorii din anii ’70-’80 se duc.

Câți poeți mai știu la noi limba rusă? (Să spun, desigur, că poeții mari ar trebui, după mine, traduși tot de poeți – nu neapărat la fel de mari. Deja o parte din traducătorii din anii ’70-’80 erau universitari, deși cu un filon poetic. Emil Iordache, la fel.) Avem acum generația scriitorilor originari din Republica Moldova. Ei sunt adesea cei care ne țin la curent cu ce se mai întâmplă în cultura rusă, dincolo de romanele rusești care se traduc în toată Europa. Dar nu văd printre ei vreun traducător remarcabil de poezie. Sau nu știu eu. Poate e și un fel de ghinion al lui Brodski, pur și simplu. Care sunt sigură că se va remedia cu timpul.

I.A: Poezia pe care ai tradus-o pentru noi („Cine a descoperit America?„) este o poezie ludică de tinerețe a lui Brodski, probabil foarte diferită de poemele lui de maturitate. Poți spune că are ceva brodskian? Cum o simți tu, ca cititoare de limbă rusă și cunoscătoare a operei lui Brodski?

Nu sunt o „cunoscătoare” a lui Brodski. Am acasă un volum de interviuri și eseuri ale lui în engleză, cumpărat din America. I-am tot citit recent poezii, dar și amintiri despre el, în legătură cu traducerea pe care am făcut-o.

„Cine a descoperit America?” mi se pare brodskiană prin eleganță și dezinvoltură. Brodski are un soi de seninătate și de degajare în felul cum folosește limba. Ai zice că i s-au așternut singure cuvintele pe hârtie – în cel mai curgător și mai rafinat mod cu putință. Asta sigur am regăsit și aici.

I.A.: Dacă ar fi să alegi să-l povestești pe Brodski cititorilor români printr-un singur citat sau printr-o singură întâmplare, care ar fi aceea?

Într-un interviu, Brodski a fost întrebat la final: „Când vă gândiți la Dumnezeu, ce favoare îi cereți?”

„Nu-i cer nicio favoare”, a răspuns poetul. „Sper doar să fie de acord cu ceea ce fac.”

Interviu de Ileana Achim

Cărți recomandate: