Ideea mi-a venit în urma unor serii de observații pe care le-am făcut asupra lumii înconjurătoare. Așa cum știm cu toții, există animale pe cale de dispariție. Dinozaurii au dispărut demult în anumite împrejurări dramatice pentru ei, au dispărut și alte animale și plante. Am observat însă că nu numai unele animale sunt pe cale de dispariție, ci și lucrurile. Nu e ca și cum mi-am pierdut cheile sau portofelul și mi le aduce cineva mai târziu – nu, ci dispar pentru totdeauna!
Și mi-a venit în minte exemplul acesta, l-am dat și în carte, al telefonului cu disc rotund. Era un aparat simpatic, cu un disc în care îți vârai degetele ca să învârți un disc și să formezi numărul. Această mașinărie, care ni se pare amuzantă astăzi, ne-a slujit ani de zile, dar într-o oarecare zi am aruncat-o la coș fără milă și am schimbat-o cu una nouă, cu butoane și, să zicem, mai performantă. Și uite așa, azi un obiect, mâine altul, ne descotorosim de aceste obiecte credincioase și, ca niște copii răsfățați, le înlocuim cu altele, mai noi.
Cartea care inspiră
Și atunci mi-am propus să fac ceva. Ceva mic. Un început. O picătură… Haide să scriu o carte despre cuvintele care dispar. Poate citind-o copiii, se va schimba ceva în mintea și se vor gândi altfel la bogăția limbii în care trăim. Apoi, împreună cu editorul cărții, ne-am gândit la un format și la un stil care să nu fie nici foarte extenuant la lectură, dar nici prea superficial.
Pe scurt, această carte își propune să îi inspire pe copii să folosească cuvintele în mod creativ, nu automat. Am propus pentru început douăsprezece cuvinte pe care să le salvăm și douăsprezece ilustrații. Iar la sfârșit am venit cu câteva propuneri care să îi incite pe copii să treacă la acțiune. Să înființeze chiar în școala lor un Club al Cuvintelor Dispărute.
O șansă pentru limba română
Dar cartea mai are un motiv pentru care am scris-o și care a pornit de la fiica mea cea mică, care citește foarte mult. Mi-am dat seama că toate cărțile ei sunt cărți traduse din literatura americană și anglo-saxonă pentru copii. Și atunci, pentru că sunt român și aparțin unei culturi de care nu mă rușinez, am simțit o undă de gelozie, adică să nu avem și noi o bucurie că vorbim această limbă?
În plus, am remarcat că nu întotdeauna valorile din aceste traduceri coincid cu valorile noastre locale. Și atunci am ajuns la concluzia că avem nevoie de o poziție ofensivă din punct de vedere creativ, în care nu doar să preluăm ceea ce ni se dă, ci să şi oferim ceea ce putem dărui. Acest lucru ar trebui realizat fără complexul periferiei care crede că îmbogățirea lumii este posibilă numai dintr-un singur sens, acela de a imita paradigmele culturale ale culturilor centrale.
Mai mult, într-unele din aceste cărți traduse am sesizat chiar intenția explicită de a destructura niște legături intime între părinții și copii sau între profesori și copii, legături care stau la baza transmiterii cunoașterii, a valorilor sau trăirilor și sentimentelor comune unei nații. Este ceea ce ne leagă pe noi ca generații care trăim în aceeași epocă. Dacă începi o carte prin a afirma, chiar dacă într-un mod haios, că mama e o nebună fiindcă nu știu ce a făcut…, cred că trebuie să reacționăm cumva. Măcar să spunem că ceva nu e în regulă, chiar dacă sună foarte comic.
Convingerea mea este că limbii române, vorbită de copii, merită să i se dea o șansă mai mare. Că e nevoie de o expresie creativă locală mai puternică. Dar nu creativă în sensul imitării acelorași teme și modalități de expresie, pe care le importăm de-a valma, ci creativă cu adevărat, în sensul unei totale noutăți, care să poată la rândul ei să influențeze alte zone, adică să ne uimim și noi pe noi înșine de ce suntem capabili. România este o cultură care ne-a hrănit, bineînțeles, legată prin mii de ițe de celelalte culturi ale lumii, dar e totuși un copil cu o personalitate cu totul remarcabilă și de care merită să ne bucurăm.
M-am întrebat: ce-i lipsește astăzi literaturii noastre pentru copiii ca să o facă cel puţin la fel de irezistibilă ca traducerile de pe piață? De unde ar putea să îşi găsească insuflarea? Și răspunsul pe care îl intuiesc este că lipsește disponibilitatea pentru singurătate în sens terapeutic. Deocamdată e doar o bănuială, și sper ca răspunsul complet să îl găsesc pe măsură ce voi scrie. Bineînțeles că este nevoie de curaj şi de încredere, de bucuria faptului de a fi ceea ce eşti, dar şi de a deveni ceea ce îndrăzneşti. Aşadar, chiar dacă nu sunt un scriitor full-time, în sensul propriu-zis al cuvântului, mă gândesc full-timp la întrebările acestea. Şi căutând răspuns, sper, fără să mă grăbesc, să devin într-o bună zi un scriitor full-time.
De ce sunt importante cuvintele? Sau cât de importante mai sunt ele în ziua de astăzi?
Aș face o asemănare între cuvânt și mâncare. La fel cum nu putem să subzistăm fără hrană, la fel nu putem trăi cu adevărat fără cuvintele care ne hrănesc. Nu poți să exprimi o emoție, nu poți să istorisești o întâmplare, nu poți să te dezvălui, să te mărturisești cuiva sau să descrii o lume, dacă nu ai cuvinte. Dacă dispar cuvintele potrivite și apar cuvinte care nu au puterea expresivă de a reda povestea, pentru că sunt cuvinte tehnice, de suprafață, și nu pot intra mai adânc în sensibilitățile acestea umane, atunci e mult mai dificil să descrii o atmosferă, o aromă, o mireasmă a lucrurilor foarte frumoase care învăluie existența noastră și o fac atractivă, de dorit, de însetat după ea.
Și putem merge chiar mai departe și să înțelegem că nu doar cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese de la Dumnezeu. Deci avem nevoie să ne hrănim cu cuvinte. Un cuvânt îți poate însenina fața, dar la fel de bine un alt cuvânt te poate destrăma. Un cuvânt rău care intră în adâncul inimii tale, ca un bisturiu, acolo unde nici tu însuți nu ai curajul ca să intri, te va durea, dar poate tot în adâncul tău poate intra și un cuvânt care să te vindece.
Dați-ne exemplu de un cuvânt dispărut și care ar fi motivele pentru care ar merita sa fie salvat.
A răzbi. Acesta este un cuvântul pe care mi-ar plăcea să-l salvez. A răzbi sau a răzbate. Sensul lui de bază este a-și face drum, a trece peste piedici, a ajunge undeva înlăturând obstacolele. A izbuti sau chiar a isprăvi, dar este legat mai ales de un drum anevoios care ți se deschide în față. Deci față de ideea de a birui, a înfrânge sau a învinge în mod punctual într-o luptă și care arată mai mult rezultatul acțiunii tale, parcă a răzbi păstrează ca sens și lupta pe care ai dat-o, piedicile pe care le-ai trecut și rănile care încă se văd.
Este un sens care cred că trebuie păstrat, acela al luptei. Mi se pare important ca un copil să știe că pentru a dobândi ceva, a ajunge undeva, trebuie să dai totul, să faci tot ceea ce depinde de tine, că victoria e doar momentul final al unei întregi istorii de luptă personală sau a unei comunități, a unei familii. Și aș lega astăzi cuvântul a răzbi de un alt cuvânt care merită toată atenția: cuvântul familie. Nu este ușor azi să păstrăm familiile noastre unite și puternice în fața greutăților. Trebuie să răzbim ca familie, trebuie să luptăm ca să rămânem împreună.
Un alt motiv pentru care l-aș salva pe a răzbi este acela că nu mă mulțumește deloc competitorul lui, neologismul REZILIENȚĂ. Acest cuvânt a pătruns în limba română acum peste 30 de ani, inițial pe filieră tehnico-științifică, referindu-se la reziliența unui material, adică la calitatea acestuia de a rezista la șocuri. Dar văd în ultima vreme că reziliența își extinde granițele dincolo de domeniul tehnic, ca un concept din domeniul psihologiei, și se referă la capacitatea de a trece peste momentele grele din viața noastră, peste suferințe, traume, tragedii sau accidente. Și în domeniul psihologiei pedagogice am observat că a început să fie folosit: îi consiliem pe copii să fie rezilienți, să își revină repede după insuccese sau decepții, să nu se dea bătuți atunci când nu înțeleg o materie etc.
Nu e urât cuvântul reziliență și are valoarea și încărcătura lui specifică, pentru că vine din engleză, iar englezii știm că sunt un popor pragmatic. Dar aș vrea să nu uităm că avem un cuvânt minunat, românesc, bio, dacă vreți neapărat, cultivat local, și care i-a hrănit atâta amar de vreme pe înaintașii noștri. Aș vrea să nu uităm că avem cuvântul a răzbi. Mie îmi place, îmi dă o nădejde, știind că și alții înaintea mea au răzbit prin vremuri nu tocmai ușoare.
Dvs sunteți un salvator de cuvinte?
Aș vrea să fiu. Dar cred că toți suntem parțial salvatori de cuvinte, parțial uitători de cuvinte. Toți avem o responsabilitate maximă. Trăim în această patrie care este limba noastră, nici nu ne dăm seama de lucrul acesta, o folosim în mod automat, o sărăcim prin neatenția noastră și transmitem această sărăcie copiilor noștri. Dar am putea la fel de bine să dăm mai departe o bogăție neverosimil de puternică, care sunt cuvintele noastre. Să lăsăm moștenire cuvinte care zidesc. Nu ziduri care separă.
Cred că dintre noi toți, copiii sunt cei care resimt și exprimă cel mai bine nevoia de comuniune. Ați văzut copiii mici, cum vin cu viteză spre tine, se izbesc de tine și te îmbrățișează. Și apoi îți spun diverse cuvinte afectuoase. Dar aceste cuvinte le știu de la noi, adulții, noi le dăm cuvintele cu care ei să ne vorbească. Adică, într-un fel, noi îi hrănim, pentru ca apoi să fim hrăniți de ei cu aceleași cuvinte. Dacă le dăruim cuvinte sărace, vom primi înapoi sărăcie. Deci este important să salvăm și să dăruim cuvinte bune.
Cartea se adresează copiilor mai mari, de la 7 ani în sus. La această vârstă, majoritatea copiilor sunt obișnuiți deja cu tehnologia cea mai nouă. Cum credeți că vor primi cartea? Ce așteptări aveți de la ei?
Am avut surpriza ieri ca o doamnă căreia i-am dăruit cartea pentru fetița ei să îmi spună emoționată, după ce a citit-o, că este o carte nu numai pentru copii, ci și pentru adulți.
Tehnologia nu îi va împiedica cu nimic să se bucure de savoarea unor cuvinte pe cale de dispariție. Bineînțeles, „Cartea cuvintelor dispărute” nu va pătrunde în toate inimile celor care o vor ține în mâini. Dar cei care simt că ceva lipsește în toată această experiență tehnologică a comunicării cred că o vor primi bine.
Și o să vă povestesc o întâmplare cumva legată de această întrebare, o întâmplare cu un băiețel de clasa a II-a. Le vorbisem la un moment dat copiilor, într-un grup din care făcea și el parte, despre faptul că noi toți oamenii suntem într-o căutare furibundă a ceva care să ne umple, să ne împlinească, îi spunem de obicei fericire, și facem pentru asta tot felul de sacrificii, mâncăm o ciocolată, o înghețată, un tort, vedem un film, mergem la plajă, ne căsătorim, și mereu după asta vine întrebarea: Și acum? Ce mai urmează? Simțim că ne lipsește în continuare ceva, ceva care pare a fi esențial, și atunci alergăm mai departe după ceva care să ne satisfacă, ca apoi să ne punem iarăși întrebarea: Și acum? Ce mai e de făcut?
Ei, și acest băiețel, la un moment dat, acasă fiind, se juca de zor cu surorile sale, țopăia pe saltele, s-au uitat la un film, se hârjoneau, așa precum toți copiii, dar la un moment dat, obosit, s-a oprit, a stat nițel, a căzut un pic pe gânduri și a venit la mama sa și i-a spus: Mama, să știi că domnul Mircea avea dreptate, parcă lipsește ceva. Iată, un copil a ajuns la această trăire fundamentală: ceva lipsește. Oare ce?
Deci eu cred că tehnologia nu este o problemă în calea acestui sentiment al unei lipse fundamentale. Problema este cum răspunzi acestei întrebări în inima ta. Ceva lipsește, iar această carte nu vrea decât să te îndemne să cauți ce lipsește, să te și inspire, să îți pună în față câteva idei cu care să pornești la propriul tău drum. Cam atât.
Ce alte proiecte mai aveți?
Îmi doresc să mai scriu o carte despre meseriile dispărute. Pe același format cu cartea cuvintelor dispărute. Prima meserie ar putea fi chiar aceea de salvator de cuvinte.
Apoi am început să scriu la o carte de aventuri pentru copiii, inspirată de experiența copilăriei noastre, o copilărie foarte particulară, aceea a anilor 80, dar care va avea o temă foarte actuală: tensiunea dintre libertate și siguranță în educația copiilor. Astăzi trăim cu toți un proverb american care spune: Security reinforces fear. Adică întărirea siguranței întărește frica. Și încercăm să propunem o cale de mijloc, între anarhie și paralizia pe care o aduce siguranța dusă la extrem.
Apoi, mi-ar plăcea să scriu despre oamenii pe care i-am cunoscut în viața mea, în patria mea. E fabulos să povestești despre oameni. Sunt niște făpturi atât de minunate. Cu câtă lumină ne-a înconjurat Dumnezeu, și cea mai puternică dovadă sunt oamenii de lângă noi. Trebuie descoperiți.
Mircea Stanciu: Toți suntem parțial salvatori de cuvinte
Interviu cu Mircea Stanciu preluat din revista La Punkt (2017).
Cum s-a născut „Cartea cuvintelor dispărute”
Ideea mi-a venit în urma unor serii de observații pe care le-am făcut asupra lumii înconjurătoare. Așa cum știm cu toții, există animale pe cale de dispariție. Dinozaurii au dispărut demult în anumite împrejurări dramatice pentru ei, au dispărut și alte animale și plante. Am observat însă că nu numai unele animale sunt pe cale de dispariție, ci și lucrurile. Nu e ca și cum mi-am pierdut cheile sau portofelul și mi le aduce cineva mai târziu – nu, ci dispar pentru totdeauna!
Și mi-a venit în minte exemplul acesta, l-am dat și în carte, al telefonului cu disc rotund. Era un aparat simpatic, cu un disc în care îți vârai degetele ca să învârți un disc și să formezi numărul. Această mașinărie, care ni se pare amuzantă astăzi, ne-a slujit ani de zile, dar într-o oarecare zi am aruncat-o la coș fără milă și am schimbat-o cu una nouă, cu butoane și, să zicem, mai performantă. Și uite așa, azi un obiect, mâine altul, ne descotorosim de aceste obiecte credincioase și, ca niște copii răsfățați, le înlocuim cu altele, mai noi.
Cartea care inspiră
Și atunci mi-am propus să fac ceva. Ceva mic. Un început. O picătură… Haide să scriu o carte despre cuvintele care dispar. Poate citind-o copiii, se va schimba ceva în mintea și se vor gândi altfel la bogăția limbii în care trăim. Apoi, împreună cu editorul cărții, ne-am gândit la un format și la un stil care să nu fie nici foarte extenuant la lectură, dar nici prea superficial.
Pe scurt, această carte își propune să îi inspire pe copii să folosească cuvintele în mod creativ, nu automat. Am propus pentru început douăsprezece cuvinte pe care să le salvăm și douăsprezece ilustrații. Iar la sfârșit am venit cu câteva propuneri care să îi incite pe copii să treacă la acțiune. Să înființeze chiar în școala lor un Club al Cuvintelor Dispărute.
O șansă pentru limba română
Dar cartea mai are un motiv pentru care am scris-o și care a pornit de la fiica mea cea mică, care citește foarte mult. Mi-am dat seama că toate cărțile ei sunt cărți traduse din literatura americană și anglo-saxonă pentru copii. Și atunci, pentru că sunt român și aparțin unei culturi de care nu mă rușinez, am simțit o undă de gelozie, adică să nu avem și noi o bucurie că vorbim această limbă?
În plus, am remarcat că nu întotdeauna valorile din aceste traduceri coincid cu valorile noastre locale. Și atunci am ajuns la concluzia că avem nevoie de o poziție ofensivă din punct de vedere creativ, în care nu doar să preluăm ceea ce ni se dă, ci să şi oferim ceea ce putem dărui. Acest lucru ar trebui realizat fără complexul periferiei care crede că îmbogățirea lumii este posibilă numai dintr-un singur sens, acela de a imita paradigmele culturale ale culturilor centrale.
Mai mult, într-unele din aceste cărți traduse am sesizat chiar intenția explicită de a destructura niște legături intime între părinții și copii sau între profesori și copii, legături care stau la baza transmiterii cunoașterii, a valorilor sau trăirilor și sentimentelor comune unei nații. Este ceea ce ne leagă pe noi ca generații care trăim în aceeași epocă. Dacă începi o carte prin a afirma, chiar dacă într-un mod haios, că mama e o nebună fiindcă nu știu ce a făcut…, cred că trebuie să reacționăm cumva. Măcar să spunem că ceva nu e în regulă, chiar dacă sună foarte comic.
Convingerea mea este că limbii române, vorbită de copii, merită să i se dea o șansă mai mare. Că e nevoie de o expresie creativă locală mai puternică. Dar nu creativă în sensul imitării acelorași teme și modalități de expresie, pe care le importăm de-a valma, ci creativă cu adevărat, în sensul unei totale noutăți, care să poată la rândul ei să influențeze alte zone, adică să ne uimim și noi pe noi înșine de ce suntem capabili. România este o cultură care ne-a hrănit, bineînțeles, legată prin mii de ițe de celelalte culturi ale lumii, dar e totuși un copil cu o personalitate cu totul remarcabilă și de care merită să ne bucurăm.
M-am întrebat: ce-i lipsește astăzi literaturii noastre pentru copiii ca să o facă cel puţin la fel de irezistibilă ca traducerile de pe piață? De unde ar putea să îşi găsească insuflarea? Și răspunsul pe care îl intuiesc este că lipsește disponibilitatea pentru singurătate în sens terapeutic. Deocamdată e doar o bănuială, și sper ca răspunsul complet să îl găsesc pe măsură ce voi scrie. Bineînțeles că este nevoie de curaj şi de încredere, de bucuria faptului de a fi ceea ce eşti, dar şi de a deveni ceea ce îndrăzneşti. Aşadar, chiar dacă nu sunt un scriitor full-time, în sensul propriu-zis al cuvântului, mă gândesc full-timp la întrebările acestea. Şi căutând răspuns, sper, fără să mă grăbesc, să devin într-o bună zi un scriitor full-time.
De ce sunt importante cuvintele? Sau cât de importante mai sunt ele în ziua de astăzi?
Aș face o asemănare între cuvânt și mâncare. La fel cum nu putem să subzistăm fără hrană, la fel nu putem trăi cu adevărat fără cuvintele care ne hrănesc. Nu poți să exprimi o emoție, nu poți să istorisești o întâmplare, nu poți să te dezvălui, să te mărturisești cuiva sau să descrii o lume, dacă nu ai cuvinte. Dacă dispar cuvintele potrivite și apar cuvinte care nu au puterea expresivă de a reda povestea, pentru că sunt cuvinte tehnice, de suprafață, și nu pot intra mai adânc în sensibilitățile acestea umane, atunci e mult mai dificil să descrii o atmosferă, o aromă, o mireasmă a lucrurilor foarte frumoase care învăluie existența noastră și o fac atractivă, de dorit, de însetat după ea.
Și putem merge chiar mai departe și să înțelegem că nu doar cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese de la Dumnezeu. Deci avem nevoie să ne hrănim cu cuvinte. Un cuvânt îți poate însenina fața, dar la fel de bine un alt cuvânt te poate destrăma. Un cuvânt rău care intră în adâncul inimii tale, ca un bisturiu, acolo unde nici tu însuți nu ai curajul ca să intri, te va durea, dar poate tot în adâncul tău poate intra și un cuvânt care să te vindece.
Dați-ne exemplu de un cuvânt dispărut și care ar fi motivele pentru care ar merita sa fie salvat.
A răzbi. Acesta este un cuvântul pe care mi-ar plăcea să-l salvez. A răzbi sau a răzbate. Sensul lui de bază este a-și face drum, a trece peste piedici, a ajunge undeva înlăturând obstacolele. A izbuti sau chiar a isprăvi, dar este legat mai ales de un drum anevoios care ți se deschide în față. Deci față de ideea de a birui, a înfrânge sau a învinge în mod punctual într-o luptă și care arată mai mult rezultatul acțiunii tale, parcă a răzbi păstrează ca sens și lupta pe care ai dat-o, piedicile pe care le-ai trecut și rănile care încă se văd.
Este un sens care cred că trebuie păstrat, acela al luptei. Mi se pare important ca un copil să știe că pentru a dobândi ceva, a ajunge undeva, trebuie să dai totul, să faci tot ceea ce depinde de tine, că victoria e doar momentul final al unei întregi istorii de luptă personală sau a unei comunități, a unei familii. Și aș lega astăzi cuvântul a răzbi de un alt cuvânt care merită toată atenția: cuvântul familie. Nu este ușor azi să păstrăm familiile noastre unite și puternice în fața greutăților. Trebuie să răzbim ca familie, trebuie să luptăm ca să rămânem împreună.
Un alt motiv pentru care l-aș salva pe a răzbi este acela că nu mă mulțumește deloc competitorul lui, neologismul REZILIENȚĂ. Acest cuvânt a pătruns în limba română acum peste 30 de ani, inițial pe filieră tehnico-științifică, referindu-se la reziliența unui material, adică la calitatea acestuia de a rezista la șocuri. Dar văd în ultima vreme că reziliența își extinde granițele dincolo de domeniul tehnic, ca un concept din domeniul psihologiei, și se referă la capacitatea de a trece peste momentele grele din viața noastră, peste suferințe, traume, tragedii sau accidente. Și în domeniul psihologiei pedagogice am observat că a început să fie folosit: îi consiliem pe copii să fie rezilienți, să își revină repede după insuccese sau decepții, să nu se dea bătuți atunci când nu înțeleg o materie etc.
Nu e urât cuvântul reziliență și are valoarea și încărcătura lui specifică, pentru că vine din engleză, iar englezii știm că sunt un popor pragmatic. Dar aș vrea să nu uităm că avem un cuvânt minunat, românesc, bio, dacă vreți neapărat, cultivat local, și care i-a hrănit atâta amar de vreme pe înaintașii noștri. Aș vrea să nu uităm că avem cuvântul a răzbi. Mie îmi place, îmi dă o nădejde, știind că și alții înaintea mea au răzbit prin vremuri nu tocmai ușoare.
Dvs sunteți un salvator de cuvinte?
Aș vrea să fiu. Dar cred că toți suntem parțial salvatori de cuvinte, parțial uitători de cuvinte. Toți avem o responsabilitate maximă. Trăim în această patrie care este limba noastră, nici nu ne dăm seama de lucrul acesta, o folosim în mod automat, o sărăcim prin neatenția noastră și transmitem această sărăcie copiilor noștri. Dar am putea la fel de bine să dăm mai departe o bogăție neverosimil de puternică, care sunt cuvintele noastre. Să lăsăm moștenire cuvinte care zidesc. Nu ziduri care separă.
Cred că dintre noi toți, copiii sunt cei care resimt și exprimă cel mai bine nevoia de comuniune. Ați văzut copiii mici, cum vin cu viteză spre tine, se izbesc de tine și te îmbrățișează. Și apoi îți spun diverse cuvinte afectuoase. Dar aceste cuvinte le știu de la noi, adulții, noi le dăm cuvintele cu care ei să ne vorbească. Adică, într-un fel, noi îi hrănim, pentru ca apoi să fim hrăniți de ei cu aceleași cuvinte. Dacă le dăruim cuvinte sărace, vom primi înapoi sărăcie. Deci este important să salvăm și să dăruim cuvinte bune.
Cartea se adresează copiilor mai mari, de la 7 ani în sus. La această vârstă, majoritatea copiilor sunt obișnuiți deja cu tehnologia cea mai nouă. Cum credeți că vor primi cartea? Ce așteptări aveți de la ei?
Am avut surpriza ieri ca o doamnă căreia i-am dăruit cartea pentru fetița ei să îmi spună emoționată, după ce a citit-o, că este o carte nu numai pentru copii, ci și pentru adulți.
Tehnologia nu îi va împiedica cu nimic să se bucure de savoarea unor cuvinte pe cale de dispariție. Bineînțeles, „Cartea cuvintelor dispărute” nu va pătrunde în toate inimile celor care o vor ține în mâini. Dar cei care simt că ceva lipsește în toată această experiență tehnologică a comunicării cred că o vor primi bine.
Și o să vă povestesc o întâmplare cumva legată de această întrebare, o întâmplare cu un băiețel de clasa a II-a. Le vorbisem la un moment dat copiilor, într-un grup din care făcea și el parte, despre faptul că noi toți oamenii suntem într-o căutare furibundă a ceva care să ne umple, să ne împlinească, îi spunem de obicei fericire, și facem pentru asta tot felul de sacrificii, mâncăm o ciocolată, o înghețată, un tort, vedem un film, mergem la plajă, ne căsătorim, și mereu după asta vine întrebarea: Și acum? Ce mai urmează? Simțim că ne lipsește în continuare ceva, ceva care pare a fi esențial, și atunci alergăm mai departe după ceva care să ne satisfacă, ca apoi să ne punem iarăși întrebarea: Și acum? Ce mai e de făcut?
Ei, și acest băiețel, la un moment dat, acasă fiind, se juca de zor cu surorile sale, țopăia pe saltele, s-au uitat la un film, se hârjoneau, așa precum toți copiii, dar la un moment dat, obosit, s-a oprit, a stat nițel, a căzut un pic pe gânduri și a venit la mama sa și i-a spus: Mama, să știi că domnul Mircea avea dreptate, parcă lipsește ceva. Iată, un copil a ajuns la această trăire fundamentală: ceva lipsește. Oare ce?
Deci eu cred că tehnologia nu este o problemă în calea acestui sentiment al unei lipse fundamentale. Problema este cum răspunzi acestei întrebări în inima ta. Ceva lipsește, iar această carte nu vrea decât să te îndemne să cauți ce lipsește, să te și inspire, să îți pună în față câteva idei cu care să pornești la propriul tău drum. Cam atât.
Ce alte proiecte mai aveți?
Îmi doresc să mai scriu o carte despre meseriile dispărute. Pe același format cu cartea cuvintelor dispărute. Prima meserie ar putea fi chiar aceea de salvator de cuvinte.
Apoi am început să scriu la o carte de aventuri pentru copiii, inspirată de experiența copilăriei noastre, o copilărie foarte particulară, aceea a anilor 80, dar care va avea o temă foarte actuală: tensiunea dintre libertate și siguranță în educația copiilor. Astăzi trăim cu toți un proverb american care spune: Security reinforces fear. Adică întărirea siguranței întărește frica. Și încercăm să propunem o cale de mijloc, între anarhie și paralizia pe care o aduce siguranța dusă la extrem.
Apoi, mi-ar plăcea să scriu despre oamenii pe care i-am cunoscut în viața mea, în patria mea. E fabulos să povestești despre oameni. Sunt niște făpturi atât de minunate. Cu câtă lumină ne-a înconjurat Dumnezeu, și cea mai puternică dovadă sunt oamenii de lângă noi. Trebuie descoperiți.