Șorigramele lui Andrei Tache

Andrei, ești arhitect, faci ceramică, grafică, dar „Roșcată-ca-Arama” este prima carte pe care ai ilustrat-o. De unde a pornit totul? Îți doreai să faci ilustrație sau a fost o întâmplare?

Am făcut din multe câte puțin, e adevărat. Cred că așa e felul meu, curios să vadă câte poate duce cu două brațe și un cap. Scânteia care a declanșat colaborarea a fost întrebarea lui Bogdan dacă i-aș putea recomanda ilustratori pentru carte, urmând să mă ocup de machetare. Am zis că aș da și eu o probă, am promis că rămânem prieteni chiar dacă nu e bine primită și apoi așteptarea s-a materializat într-o decizie favorabilă. Încă le mulțumesc Ilenei și lui Bogdan pentru îndrăzneala lor, completată și de o mult apreciată libertate pentru orice aș dori sau reuși să dezvolt. Mai făcusem frânturi de desene, ici-colo, mai mult de nevoie, în diferite proiecte de grafică (a se citi comercială), aveam o intuiție cam ce iese din mine dacă mi se lasă libertatea de exprimare, știam cam ce pot și ce prețuiesc. Iar acum, deși timid în a mă propune lumii, într-o măsură simțeam că e vremea să încerc să cuprind și mijlocul ăsta de expresie, având sentimentul că undeva la capătul tuturor mijloacelor de expresie o să se întâmple ceva miraculos. 🙂

Știai poemul Ninei Cassian?

Nu știam poemul Ninei Cassian, dar dacă tot mă întrebi asta, pot spune că rezonez cu stilul ei lejer, haios, isteț. Mă simt bine în zona asta și sper că desenul reușește să onoreze scriitura.

Eu zic că reușește foarte bine. Ilustrațiile completează textul, se pot „citi” în paralel, vrei să revii la ele după ce termini cartea, au umor, mister, tot ce trebuie. Ne poți povesti un pic despre cum ai lucrat, cum ți-au venit ideile, cum ai ales stilul?

Încep cu stilul, că e prima cărămidă. De-a lungul timpului, dar mai ales când venea vreo temă de afiș, încercam tot felul de abordări grafice, din ce-am mai văzut la contemporani. Cred că în timp, pe nesimțite, am atins și coarda care mi se potrivea, apoi am înțeles și cum se leagă chestia aia spontană care iese din mine, cu trăsăturile mele de caracter, cu valorile. E un proces fain de cunoaștere și autocunoaștere până la ziua când, uitând tot ce-ai văzut, zici fără mândrie, dar și fără regret: ăsta sunt. Și felul cum „vin ideile” cred că ține mult tot de structura lăuntrică. De exemplu, nu simt că am o imaginație foarte bogată – nu mi se pare că scenele sunt surprinzătoare – dar simt că am umor, și de aici lucrurile își urmează cursul. Le mai dirijez un pic, mai cenzurez sau îmbunătățesc lucrurile care altfel ies destul de spontan, dar îmi îngădui să nu fiu perfect mulțumit, asumându-mi condiția de muritor. Mi se pare important să țin balanța asta între spontan și „lucrat”, fiindcă intuiția îmi spune că lucrurile spontane sunt cele mai vii și atrăgătoare – la limită, aș risca să adaug și termenul „adevărate”. Mi se pare important să reușești să imprimi asta lucrurilor (statice prin natura lor) pe care le faci. Nu neg valoarea meșteșugului și a execuției perfecte, dar momentan aici sunt cu gândurile.

Scenele s-au născut pe hârtie, destul de repede și de liber, apoi le-am mutat pe computer și le-am mai îmbunătățit, condimentat cu glume etc. Unele au fost refăcute când n-am fost mulțumit de spontaneitatea primei schițe. Dar când am găsit un element haios sau isteț pentru fiecare, am trecut zâmbind mai departe, simțind că mi-am împlinit datoria.

Dar culorile? Culorile joacă un rol important în carte, oferă indicii prețioase (nu spunem mai mult 🙂 ). Cum le-ai ales? Un prieten mi-a spus, văzând coperta, că îi aduce aminte de desenele scrijelite pe argilă. Am impresia că toate preocupările tale anterioare se adună cumva aici. A fost cu intenție?

Cred că așa cum mă populează o familie de forme fluide, există și un paletar de culori și un sistem de combinare a tonurilor care îmi e propriu. E tot ceva ce am descoperit în timp, făcând grafică. Culoarea conștient aleasă, fără să fie ceva prea intelectual sau neașteptat, e cea a copertei și a capitolelor-întrebare despre Trigon, capitole pe care le-am numit intern „șorigrame”. În rest, e mai mult inspirație. Dar vă pot împărtăși un amănunt de proces semnificativ: mașina amfibie a celor 7 amici a trecut printr-un oranj, dar am hotărât împreună s-o upgradăm la roșu Ferrari.

Ceramica, cu care m-am ocupat mult mai puțin, nu are o influență sensibilă, tipul liniei e mai curând o coincidență. În schimb, designerul grafic s-a revărsat conștient și din belșug în desene. De la monogramele ușor criptice pe care le poartă protagoniștii la gât odată cu prezentarea lor, trecând prin micro-istoria afișului și culminând cu decadenta bogăție de reclame și mesaje publicitare de-un persuasiv hilar sau ușor amărui (nici noi nu spunem mai mult), toate sunt contribuția designerului grafic. Și, desigur, la vremea sa, arhitectul a ținut să reprezinte câte ceva din ce are Bucureștiul mai plin de farmec – reclamă mascată la arhitectură: 1900 și interbelică. Blocul socialist e reprezentat printr-o figură de stil, doar cu o fereastră din care cineva strigă să se facă liniște. Cu asta cred că am mărturisit tot ce știu.

Spuneai mai devreme că știai cam ce poți și ce prețuiești. Ce prețuiești?

E o legătură strânsă între om și desen (sau creație în general), întotdeauna este. Știu sigur despre mine că prețuiesc lumina (asumând aici o plajă de sensuri), un tip de purism, de spațiu odihnitor. Așa mi-am propus să realizez o ilustrație de linie albă. Într-un sens, formele sunt „lumină” într-o mare colorată. Ceea ce nu e departe de realitate – lucrurile sunt de fapt energie, chiar dacă au aspect solid. Linia mereu moale, lipsită de colțuri, cât mai plăcut curgătoare, ca un gest ce eliberează totul de gravitate, care caută bucuria, o libertate copilărească, și mângâie privirea. Ca un martor al unei personalități ce ascunde și un miez moale. Asta chiar dacă în realitate am și destule colțuri și nu puține umbre.

Și mai țin la un lucru. Încerc să nu las desenul să devină prea personal, bizar sau neinteligibil. Încerc să nu forțez formele naturale – oameni, animale, plante, caut să fiu acolo, la întâlnirea cu lumea, să nu produc lucruri ambigue, noduri, nedumeriri, tulburare.

Cartea e plină de jocuri, poante ascunse, apariții surpriză (să fie oare chiar Nina Cassian la final, predându-i ștafeta lui Morcovel?). Îți plac integramele, rebusurile, jocurile de cuvinte?

Asta da întrebare-surpriză! Îmi plac, într-adevăr, dar nu m-aș fi gândit că se cunoaște aici atât de pregnant. Făceam rebus cu bunicul din partea tatei când eram mic. Îmi plac cuvintele și jocurile de cuvinte. Sudoku, problemele logice, româna și matematica, geometria descriptivă și tainele în general, fie ele mici sau mari.

Confirm, chiar Nina Cassian (sau o interpretare personală a portretului ei) însoțește epilogul. Mi s-a părut drăguț ca, după toată povestea, să facem un pas în afara ei și să vedem și chipul naratorului. Echipa a fost încântată de acest mic moment cu valoare istoric-documentară. Și, întâmplător sau nu, mi-a zis o prietenă că-mi seamănă și mie.

Mai sunt personaje tăinuite în carte, dar păstrăm misterul deocamdată și așteptăm rezolvarea enigmei la adresa redacției!

Roșcată-ca-Arama e o carte pentru copii. Te-ai gândit la asta în timp ce desenai? Crezi că ai fi lucrat altfel dacă publicul țintă ar fi fost „oamenii mari”?

Apetisantă întrebare. Are multe implicații. La nivelul cel mai de suprafață, realitatea e că nu știu mare lucru despre copii. N-am studiat psihologia lor și nu am nici experiența empirică a propriilor copii. Pe de altă parte, aș zice că am lucrat în felul meu, nu pentru un public sau altul. Și încercând să armonizez cele două perspective, aș zice că oricum copiii sunt un adânc de nepătruns. Adulții încearcă să facă lucruri pentru copii și cred că se poate stăpâni o latură a problemei: știm ce părți din intelectul sau personalitatea lor e mai dezvoltat la o vârstă sau alta, cât pricep, ce le-ar folosi în dezvoltare. Dar sunt sigur că nu putem surprinde întreaga lor realitate. Și că, într-o măsură, facem cărți sau lucruri pentru copii așa cum ni-i imaginăm noi. Cred că de aici sunt și unele stereotipuri în lume, de tipul „lucrurile pentru copii trebuie să fie colorate”, de care nu sunt convins. Acum 10 ani, locurile de joacă aveau culori crude, stridente, azi am văzut destule în tonuri mai rafinate, mai puțin saturate și sunt sigur că se bucură de ele. Cred că, în realitate, copiii sunt mult mai maturi și înțelepți decât îi credem noi. Iar ideea că fac lucruri „în felul meu” e ceva ce încerc să nu fac în mod egocentric, ci dimpotrivă, încerc să dau ce e mai bun din lăuntrul meu. Asta se adresează sufletelor oamenilor, ține de „stare”, context în care limitele dintre vârste se blurează, nu mai sunt foarte relevante. Pe de altă parte, tehnic vorbind, publicul țintă chiar sunt oamenii mari, ei decid, de fapt, ce le oferă copiilor. 🙂

Deși e prima carte pe care o ilustrezi, ai mai lucrat ca grafician la alte două cărți înainte. Îți plac cărțile? Ne spui niște autori sau niște titluri care-ți sunt dragi? Dar o carte preferată din copilărie?

Îmi plac cărțile. Mi-a plăcut literatura clasică, atât cât am gustat din ea. Cred că are un rol formator esențial pentru un om în devenire. Continuând pe firul căutării de esențe, am ajuns la cărțile duhovnicești. Asta poate răstoarnă un pic așteptările, dar trebuie să spun că sunt câțiva mari sfinți contemporani cu noi care mi se par extraordinari. E vorba de ce poate transmite o carte dincolo de cuvinte și, uneori, chiar în ciuda simplității absolute a cuvintelor și a lipsei de „stil” (ca sumă a instrumentelor expresive de care e capabil omul). Dacă acceptăm comparația dintre literatura laică și ce are ea mai bun și o piramidă, aș zice că literatura pe care ne-au lăsat-o sfinții e o piramidă întoarsă, evazată spre cer. Seamănă și, în același timp, se diferențiază esențial, fără să se jeneze una pe alta. Oricum, foarte hrănitor. Sf. Paisie Athonitul, Sf. Iosif Isihastul, Sf. Porfirie Kavsokalivitul.

Din copilărie ți-aș povesti de fascinația avută față de „Călătoria spre centrul pământului” de Jules Verne, poate prima carte pe care am pus vreodată mâna spontan și din proprie inițiativă. Am trăit zile pe muchie între a crede și a nu crede că există o lume subterană. Poate era fascinația față de posibilitatea unor alte lumi decât cea pe care o avem la îndemână – oricum, momentul ei mi-a rămas destul de viu.

Ți-ar plăcea să ilustrezi vreo carte anume?

Nu m-am gândit. Nu prea am felul acesta de idealuri. Dar mai ales fiindcă nu sunt încă sigur câtă vocație de ilustrator conțin. 🙂

Ce artiști (nu neapărat ilustratori) îți plac cel mai mult și mai mult?

Sergiu Celibidache, o combinație minunată de geniu și rigoare și personalitate neîngrădită. Carlo Scarpa pentru arhitectură. Deși poate părea manierist sau rob propriului său sistem, eu îl simt foarte liber și cu o poftă nesfârșită de joacă. Apoi cred că ar fi (prea) multe nume importante cu care rezonez pe diferite paliere, iar la final nu aș lăsa pe afară artistul anonim, meșteșugarul necunoscut. Cred că e mult adevăr în lucruri care pentru nu-știu-ce-motiv nu poartă nicio etichetă de firmă și mă simt bine în sfera asta a anonimilor.

Apropo de „reclama mascată” din carte, ai o clădire / stradă / zonă preferată în București?

Schitul Darvari. E o mică bijuterie și încă este bine păstrat. Și zona în care se află îmi place. Multe locuri, fiecare cu farmecul lui. Și îmi place mult din ce s-a construit între 1900 și ~1945. E mult de învățat din arhitectura asta, fiecare dintre stilurile care s-au desfășurat în perioada asta are lecția sa.

Ne arăți o poză cu masa ta de lucru?

Parcă o imagine n-ar spune așa mare lucru, dar am să v-o povestesc:
Am un birou cu cadru metalic, făcut pe comandă acum niște ani, când mi se părea mie că încep să fac design de obiect. E un eșec total pe care însă l-am îmbrățișat și l-am folosit ani de zile fără să-l chestionez în vreun fel. Blatul e un placaj ponosit, neprins de cadru, puțin mai scurt decât el, lăcuit amatoricește de mine însumi pe vremea când Nod Makerspace nu era încă deschis publicului. Are niște sertare uriașe în adâncime, care glisează pur și simplu pe cadru și nu se închid mereu bine fiindcă nu le ghidează nimic. Dețin o lampă de birou faină, art deco, 1930, Horax „de bancheri”, recuperată din casa unui client al biroului de arhitectură la care am făcut stagiul. Computerul domină, dar îmi mai lasă loc de o cană de ceai și un colț de hârtie pe care notez sau schițez ocazional. Un router. Câteva icoane. 🙂

În încheiere, să ne întoarcem un pic de unde am plecat – ne spui / arăți în ce a constat proba prin care i-ai convins pe Ileana și Bogdan că tu ești ilustratorul pe care-l căutau? 🙂

Un lucru la care nu mă așteptam era ca desenul Roșcatei făcut la început de tot să rămână „viabil” până în ziua facerii coperții. Primele mostre au apărut direct în Illustrator, uite niște desene de-atunci:

Interviu de Irina Dumitriu

Produse recomandate: