Personalitate și temperament la copii

Voință sau personalitate?

Aud adesea părinți care spun despre copiii lor de 2-3 ani că au o „personalitate puternică” doar pentru că, atunci când își doresc ceva, nu se lasă până nu obțin.

Confuzia dintre voință și personalitate este frecvent întâlnită, din păcate, dar este incontestabil faptul că în definirea personalității încă nu există un consens între teoreticieni. Abordarea psihanalitică a personalității afirmă că aceasta este alcătuită din Sinele (inconștient), Eul (conștient) și Supraeul (compus din Eul ideal și conștiința morală).

Abordarea behavioristă a personalității consideră că în personalitate regăsim: temperamentul (sau firea, care este un dat biologic imposibil de schimbat), caracterul (ansamblul trăsăturilor definitorii formate prin educație sau în absența acesteia) și aptitudinile (care pot fi înnăscute sau dobândite).

O altă abordare definește personalitatea drept totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un individ, trăsături care rezultă din moștenirea genetică, influența mediului cultural și social și experiențele particulare prin care trece individul (cu alte cuvinte, personalitatea este modul unic în care se combină genetica, experiența și educația unui individ).

Ce personalitate are copilul meu?

Părinții și educatorii au un interes crescând față de înțelegerea personalității copiilor și, nu de puține ori, întâlnim adevărate ciocniri între viziuni complet diferite, chiar antagonice, precum:

“Toți oamenii se nasc buni, dar pot deveni răi pe măsură ce cresc”;
“Toți copiii sunt răi și nu pot deveni buni decât dacă îi educi cu o mână de fier”;
“Nu există oameni răi și oameni buni, există doar oameni și trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și rele”.

Fascinația pe care conceptul de personalitate o exercită asupra noastră se datorează posibilității pe care o oferă de a înțelege și anticipa comportamentele și alegerile vocaționale, profesionale și parteneriale ale individului. Părinții sunt deosebit de interesați să înțeleagă personalitatea copiilor lor pentru a lua cele mai bune decizii cu privire la alegerea școlilor, a activităților extrașcolare și pentru a înțelege cum să gestioneze comportamentele dificile și inadecvate ale copilului sau cum să îl ghideze mai bine în parcursul său. În secret, mulți părinți își doresc să cunoască mai bine “butoanele” secrete ale copiilor lor, pentru a ști cum să le “acționeze” mai eficient… Cadrele didactice își doresc să înțeleagă mai bine personalitățile elevilor lor, pentru a-i îndruma și a-i implica mai adecvat și mai eficient în activitățile școlare.

Temperament înnăscut

Temperamentul sau firea copilului devine evident încă din zorii existenței sale: unii bebeluși sunt mai iritabili, alții sunt mai calmi, unii sunt mai prudenți, alții mai îndrăzneți, unii mai adaptabili, alții mai rigizi, unii mai dificili, alții mai ușor de satisfăcut. Nimeni nu poate să prezică personalitatea acestor prichindei, chiar dacă părinții se pot recunoaște pe ei înșiși în firea copiilor (ori pot recunoaște trăsături plăcute sau mai puțin plăcute ale unor membri ai familiei extinse).

Ceea ce putem observa la copii încă din primele luni de viață este temperamentul, acest dat biologic, pe care îl avem o viață. Numai că temperamentul nu este singurul factor în determinarea personalității. Așa cum spunem mai sus, caracterul, adică totalitatea trăsăturilor dobândite prin educație și experiență, își va pune pecetea asupra personalității într-o mai mare măsură decât temperamentul.

Temperament echilibrat prin educație

De pildă, copiii rigizi au tendința de a se opune schimbării mai degrabă decât de a o îmbrățișa. Energia psihică necesară în efectuarea schimbării este resimțită în mod subiectiv de o persoană rigidă ca stres. Din această perspectivă, opoziția sa la schimbare înseamnă doar încercarea de a-și conserva energia psihică, în loc să o consume în schimbare.

Temperamentul este un dat biologic și tendința de conservare va rămâne la copil, dar educația și experiențele potrivite de învățare îl ajută să facă schimbările necesare în pași mici, să cumpănească bine lucrurile înainte de a face o schimbare și să deosebească încăpățânarea și dogmatismul de perseverență.

Pe de altă parte, copiii flexibili sunt foarte adaptabili și dornici de lucruri noi și de schimbări. Le place să facă lucrurile în moduri cât mai diferite.

Pe de altă parte, inconsecvența este o amenințare mereu prezentă pentru acești copii dacă părinții nu îi învață să aprecieze schimbarea, dar să nu o facă doar de dragul schimbării. Important este ca schimbarea să fie aleasă doar când se impune cu necesitate, păstrând ceea ce este valoros și benefic pentru ei – tradiții, job-uri, parteneri etc.

Caracterul se construiește în timp

Caracterul este ceea ce dă forma finală personalității individului, iar caracterul se construiește în timp. Dincolo de misiunea de a asigura baza materială și matricea emoțională a copilului, ca părinți, aceasta este principala noastră misiune: de a-i forma caracterul. Sau, cum spuneau bunicii noștri: “să îl învățăm să fie OM”. Caracterul se construiește pas cu pas. Comportamentele repetate devin obiceiuri, iar obiceiurile se transformă în timp în trăsături de caracter. Prin urmare, comportamentele adecvate cerute de părinți în mod perseverent îi ajută pe copii să dobândească obiceiuri bune. La rândul lor, acestea devin trăsături bune de caracter.

Oamenii buni se nasc, dar mai ales devin buni. Oamenii nu se nasc harnici, dar învață să fie harnici. Nu se nasc curajoși, ei învață să fie curajoși. Nu se nasc toleranți, ei învață să fie toleranți. Nu se nasc cinstiți, ci învață să fie cinstiți.

Ce fel de caracter ne dorim?

Acesta este rolul și dificultatea de a fi părinte: de a ști ce trăsături de caracter să cultivi la copilul tău. Adeseori, vrem ca ei să fie buni, dar îi învățăm să fie egoiști, vrem ca ei să devină harnici, dar îi obișnuim să fie leneși, nepăsători, neimplicați, necinstiți, mincinoși, aroganți, invidioși etc. Cum? De fiecare dată când suntem prea obosiți sau absenți ca să îi îndrumăm sau să îi corectăm, de fiecare dată când le oferim prea mult și le cerem prea puțin sau nimic, de fiecare dată când iertăm prea lesne și îi scutim de lecții valoroase de viață.

Părinții, educatorii și noi toți, întreaga societate suntem responsabili pe deplin, fiecare cu altă măsură, de modul în care formăm caracterul și personalitatea copiilor. De ei va depinde cândva viitorul nostru. Al nostru, al lor și al copiilor lor.

Ilustrațiile din articol sunt realizate de Ștefan Georgescu și fac parte din „Cartea omuleților” de Mircea Stanciu.

Cărți recomandate: