Oana Moraru: Pălăria de profesor e prea strâmtă pentru o carte

Pentru multă vreme, în istoria literaturii pentru copii, s-a scris cu mentalitatea că receptorii poveștilor sunt adulți în miniatură: adică sunt oameni într-o etapă intermediară, pe care îi așteptăm să ajungă, în sfârșit, la stadiul rațional și organizat al vieții noastre de adult.

Când privești copilăria ca pe o etapă de trecere și nu o receptezi ca pe un timp la fel de valid, important, tumultuos și revelator ca serioasele noastre vieți de oameni “mari”, tendința este să i te adresezi copilului de pe poziția unui corector condescendent. Chiar și cei mai blânzi dintre noi, dacă nu am reparat în sine acest filtru de înțelegere defectuoasă a copilăriei, avem tendința de a ne așeza lângă copil cu permanentul sentiment că mai este ceva de adăugat, de corectat la el. Unii dintre noi, părinții, nu ne simțim deloc bine în zilele în care totul pare în armonie: parcă am vrea să știm la ce mai trebuie lucrat în plus, pentru că există în noi un buton intim rămas blocat pe starea de lipsă, de deficiență, de mai puțin care trebuie adus întru mai mult. Avem în noi un neastâmpăr de a regla mereu ceva, de a aduce mai rapid înțelepciune către copil, pentru că la baza resorturilor noastre stă o credință intimă că rolul nostru este de a-i trece pe copii peste această etapă.

Mulți dintre pedagogi asociază clasa cu un spațiu de umplut, căruia trebuie să îi adaugi, contratimp, ”materie”, precum apa care curge într-un bazin pentru un timp determinat și planificat spre funcționare optimă. Pe fondul acesta, multe din textele adresate copiilor pornesc din intenția de a îi învăța repede, de a le rezolva conflictele, respingerile, neputințele, fricile.

Toate textele lumii vorbesc despre aceste teme și poartă în ele mesaje bune de distilat pentru maturizarea și transformarea emoțională a fiecăruia dintre noi. În literatura pentru copii, însă, unele sunt mai urgente ca altele: se grăbesc să educe imediat, să prescrie reguli, să ofere sentințe explicite despre bine și rău. Textele prescriptive, cu morală evidentă și cu ton sfătos sunt specifice generației actuale de părinți care poartă în suflet această anxietate legată de copilăria numai bună de corectat pe repede înainte.

O poveste poate fi, într-adevăr, un nemaipomenit catalizator pentru asimilarea valorilor care ne conduc viața sau pentru vindecarea unor naturale suferințe născute din interacțiunea umană. Singura discuție care contează însă este cât de evident trebuie să fie un text în natura lui didactică și cât de eficient este pentru ceea ce ne propunem?

Ca să ne răspundem întrebării, ne întoarcem la redefinirea copilăriei. Copilăria nu este o etapă intermediară, de așteptare în vreun hol al existenței până se face timpul să intrăm în camera cea mare. Este o etapă plină de momente la fel de prezente și de intense ca cele din viața adultului. Este perioada când gândirea magică și reflexele ei imaginative sunt la capacitate maximă: fiecare obiect, oricât de banal, are viață, vibrație și un potențial expresiv la fel de important ca ființele. Învățarea, la acesta vârstă se întâmplă natural, spontan, dintr-un apetit firesc al minții. Abia după ce educația a devenit o instituție, s-a stabilit, prin convenție economică și socială, că generațiile de copii trebuie să învețe planificat și impus. De numai câțiva ani pedagogia se întoarce la resorturile ei naturale, teoretizând învățarea personalizată și interesele spontane ale copiilor, ca principii fundamentale în educație. De numai câțiva ani omenirea înțelege că a învăța este un proces care intervine direct legat de emoție, de motivație și relevanță.

În aceeași măsură, textele literare pentru copii trebuie să evite stilul didacticist și explicit dacă vrem ca mesajul umanist sau moral să se țeasă autentic printre corzile personalității fiecărui copil. E cu mult mai eficient un mesaj discret, deductibil, distilat în emoție și identificare cu un personaj, decât unul explicitat normativ. Trebuie să avem încredere în forța sugestiei, în literatura jucăușă, plină de umor, chiar dacă autorul nu se grăbește să vorbească explicit despre frică, prietenie, responsabilitate, generozitate. Toate acestea se ”achiziționează” încet, nehrănit direct cu lingurița. ”Digestia” unei valori este cu atât mai capabilă să hrănească cele mai intime colțuri ale conștiinței cu cât ea se face lent, cu reflecție, cu porii percepției sugestionați din toate direcțiile.

Copiii nu vor să audă în text sau la finalul lui cât de important este să fii responsabil sau curajos sau răbdător. Ei vor să li se dea lor încrederea acestor deducții și, mai ales, timpul să ajungă la aceste convingeri printr-un demers lent și interior, dar temeinic. De câte ori un text își pune la vedere pălăria de profesor, copilul simte că nu este acolo ca să îi fie prieten, ci doar o nouă pastilă de creștere sau vindecare.

Trebuie să lăsăm literatura pentru copii să fie și imprevizibilă, și năstrușnică, și caraghioasă; și mai ales să își facă treaba singură, fără să o servim deja digerată. Textele pentru copii pot folosi expresii și cuvinte nerezonabile, tăioase, aprige – așa cum este viața. Percepția noastră despre cum anii copilăriei se petrec printre norișori roz de puf, cu tăvi de inteligență și moravuri bine prescrise, servite direct, este nerealistă și vătămătoare.

Un text este un simulator de viață într-un spațiu sigur, închis. Poate și trebuie să trezească și frică, și tristețe, și neputință. Poate să te surprindă cu câte un cuvânt nepotrivit, de care tu l-ai ferit acasă pe copil cu orice preț. Pentru că, în spațiu sigur și cu final optimist, este cel mai sănătos să îți conții toate umbrele și să metabolizezi fricile.

Literatura pentru copii este unul dintre cele mai puternice instrumente de creștere, conștientizare și maturizare emoțională, dacă și numai dacă ea își slujește întâi sieși: este expresivă, autentică, surprinzătoare și deloc încordată să servească prescripții moralizatoare. Textele bune pornesc de la respect pentru copil, în sensul că își tratează publicul cu toată încrederea că ce este de înțeles va fi înțeles. Copiii pot și știu să simtă și să înțeleagă. Doar că produsul minții lor nu e mereu la vedere, așa cum este așteptarea unui adult. Drumul spre creștere este plin de spirale, regresii și reintegrări, plin de saluri înainte și pași înapoi. Trebuie doar să avem încredere și lejeritate în așteptările noastre. 

Și neapărat să lucrăm la convingerea că ființele acestea mici de lângă noi sunt la fel de mari pe dinăuntru și, poate, mai cuprinzătoare și mai înțelepte decât mai ținem noi minte să fim.

Articole recomandate: