Anna Desnițkaia și Aleksandra Litvina: O sută de ani de istorie ilustrată

Anna, Aleksandra, înainte de toate, haideți să le spunem cititorilor câte ceva despre voi – când și cum ați început să scrieți/să desenați și când v-ați hotărât să scrieți și să ilustrați cărți pentru copii? Cum v-ați întâlnit?

Anna Desnițkaia: Mie mi-a plăcut de copil să desenez, mai ales să fac ilustrații la cărțile pe care le citeam, dar după liceu mi-am dorit mai întâi să lucrez în animație și am vrut să mă înscriu la Institutul de Cinematografie Gherasimov din Moscova. Doar că n-am fost acceptată – toți ceilalți veniseră cu niște pânze uriașe pictate, iar eu adusesem un teanc de caiete cu benzile mele desenate. La vremea aceea o rudă a mea, Boris Diodorov, unul din marii ilustratori ruși, a fost ales șeful Catedrei de ilustrație de carte din cadrul Universității de Poligrafie. El m-a chemat să lucrez un an la catedră și în același timp să iau cursuri. Așa am ajuns la Poligrafie, m-am îndrăgostit de ea, și acolo am și rămas, mi-am luat diploma în ilustrația de carte. Pe Sașa (Aleksandra, n.tr.) am întâlnit-o mai târziu: după ce am terminat facultatea, Editura Peșkom v istoriiu mi-a propus să ilustrez cartea Metroul la suprafață și sub pământ, scrisă de Sașa. Iar după un timp, când mi-a venit ideea să fac o carte despre un apartament dintr-o casă veche, am rugat-o pe Sașa să-mi fie coautoare.

Aleksandra Litvina: Pentru început, vreau și eu să spun că mă bucur foarte mult de cartea noastră, care apare și în limba română. Mulțumim editurii care a crezut în ea și traducătoarei! Am început să scriu cărți aproape imediat după ce am devenit redactor într-o editură de cărți pentru copii, cam acum zece ani. Până atunci, lucrasem în edituri care publicau cărți pentru adulți, care nu aveau nici măcar ilustrații! La început, am scris cărți foarte simple de activități, cu tematică istorică. Uneori părea mai simplu să faci singur decât să-i explici autorului ce-ar trebui să schimbe. Treptat, cărțile au devenit mai groase și mai complicate. Când mi-am propus să fac o carte despre metrou, prima la care am lucrat împreună cu Anna, nici nu mi-aș fi putut închipui ce va ieși de aici.

Deși acoperă o perioadă de 100 de ani și are o mulțime de personaje, cartea pare o poveste foarte intimă, spusă de cineva care a fost martor la tot. Aleksandra, cum te-ai documentat? Sunt povești din familia ta? Ai citit cărți, ai folosit alte surse?

A.L.: Am folosit o mulțime de surse pentru această carte. Am petrecut ore în șir în Biblioteca de Istorie, citind ziare, reviste, amintiri, jurnale, monografii istorice. Cartea pare foarte intimă, pentru că am împletit în ea și povești din istoria familiei mele și a familiei Annei. În general, surse de informație mi-au fost rudele și cunoscuții, fiindcă a vorbi cu necunoscuți despre trecut nu e așa de simplu nici măcar astăzi, e nevoie de încredere.

Anna, cartea conține un întreg secol de detalii mărunte – obiecte de uz casnic, alimente, mobilă, haine, ornamente de Crăciun, tot ce umple viața de zi cu zi a omului. Cum ai găsit toate aceste lucruri, cum a decurs procesul de documentare și care au fost dificultățile cele mai mari pe care le-ai întâmpinat?

A.D.: Procesul de căutare a informațiilor a fost complicat, dar foarte interesant. Sunt unele lucruri pe care le avem înscrise în ADN-ul nostru: orice rus știe că, în anii ’80, în toate bucătăriile se găseau niște cutii metalice roșii cu puncte albe pe care scria „făină“, „cacao“, „orez“. Sunt alte informații pe care a trebuit să le căutăm și să le aflăm: Sașa se ducea săptămânal la biblioteca de istorie și îmi trimitea de acolo ziare și reviste. Eu m-am uitat la multe filme din epocile respective, am scotocit în arhive foto, am căutat pe Google.

Pentru amândouă – imaginea și textul nu pot fi separate, se completează și spun împreună o poveste mai detaliată, mai încăpătoare. Ai zice că e opera unei singure persoane, a unui autor-ilustrator. Ne puteți povesti cum ați lucrat? La început a fost textul sau a fost vorba de o colaborare constantă, în care ați creat totul în același timp, treptat?

A.D.: Povestea și ilustrațiile s-au născut concomitent, iar textul final a luat formă, de fapt, la sfârșit. Mai întâi, eu și Sașa am inventat povestea: ce s-a mai întâmplat cu eroii noștri în acest an? Hai să creăm, să zicem, scena unei nunți. Și născoceam cine se căsătorește cu cine, ce fac celelalte personaje, ce s-a întâmplat cu ele. Plănuiam migălos totul, chiar și ceea ce nu mai intra pe urmă în text, apoi eu făceam ilustrațiile. Iar textele finale le-a scris Sașa, după ce toate imaginile au fost gata.

A.L.: Toată structura cărții a fost o muncă în comun: am decis de la bun început ce momente cronologice alegem și ce se va petrece în apartament în fiecare capitol; am dezbătut cum arată fiecare personaj, cum e îmbrăcat, ce obiecte îi aparțin. Am început lucrul de la mijlocul cărții, de la capitolul despre anul 1961. Textele cu relatările personajelor au luat naștere ultimele, când tot restul era deja gata, pentru că mi se aranjaseră de multă vreme în minte, nu mai trebuia decât să le aștern pe hârtie. În câteva cazuri, am fost eu însămi uimită de felul cum a ieșit până la urmă interacțiunea dintre narațiunea textuală și cea spusă de ilustrații.

În carte sunt o mulțime de fotografii, tăieturi din ziare, chiar și rețete vechi. De unde provin?

A.D.: Unele, din arhivele familiilor noastre – a mea și a Sașei –, altele de pe internet. Pe unele ne-au ajutat să le găsim cititorii de pe Facebook.

A.L.: Fotografiile din forzaț și din text provin în cea mai mare parte din arhive de familie, ale mele și ale Annei, sau sunt tăieturi din ziare și o reclamă pe care am scanat-o la Biblioteca de Istorie. Cartelele de alimente din anii 1990 și alte câteva fotografii ni le-au trimis urmăritorii contului de Facebook al Annei.

De ce ați ales perioada dintre 1902 și 2002? Cum ați ales anii în care să spuneți câte o poveste? (Am observat că uneori au o semnificație istorică evidentă – de pildă, 1914 –, dar alteori semnificația nu e atât de evidentă.)

A.D.: Ca să fiu sinceră, nu mai știu de ce am început exact în 1902. Au fost ani despre care nu se putea să nu povestim – 1914, 1941–1945, 1953, 1961, 1991. Printre ei am încercat să plasăm, cumva echilibrat, ceilalți ani despre care am povestit.

A.L.: Am vrut ca istoria noastră să înceapă într-o perioadă liniștită, relativ pașnică, de aceea am ales anul 1902, și nu, să zicem, 1905, anul primei revoluții din Rusia. Și aveam nevoie și de o anumită distanță temporală față de sfârșitul poveștii, de aceea am încheiat la începutul noului mileniu. Uneori am avut nevoie de această distanță față de marile evenimente istorice și în cursul narațiunii, pentru ca ele să se desfășoare cumva în spatele scenei, ca în tragediile grecești, iar în poveștile noastre să li se audă numai ecoul.

Anna, lumina din fiecare imagine – și cum se schimbă de la un an la altul – spune ea însăși o poveste. Ne poți spune câte ceva despre cum ai lucrat, ce tehnici folosești, cum abordezi culorile, unghiurile?

A.D.: Desenez după o tehnică mixtă: mai întâi trasez de mână conturul, apoi îl prelucrez și colorez desenul în Photoshop. Pentru mine lumina e într-adevăr foarte importantă, mi se pare că lumina corectă face minuni cu o ilustrație și o transformă cu adevărat într-o lume. Nu mai e pur și simplu un desen, ci devine ceva mai mult. De aceea, pentru fiecare imagine, mă străduiesc întotdeauna să concep foarte atent lumina.

Ați încercat să faceți prăjitura cu ou?

A.D.: Eu, nu. 🙂
A.L.: Pentru mine, e o rețetă prea complicată. Ultima dată când am făcut o plăcintă simplă cu mere, ai mei au refuzat s-o mănânce (și eu la fel).

Lucrarea voastră este promovată ca o carte pentru copii, dar este extrem de complexă și de plină de informații și, în plus, interesantă la orice vârstă (în afara Rusiei sunt puțini cei care cunosc toate aceste detalii). Vi se pare că există ceva anume care o transformă într-o carte pentru copii? Credeți că e o distincție importantă, când ați scris-o / ilustrat-o ați avut în minte cititorii copii?

A.D.: Sincer vorbind, eu nu m-am gândit prea mult la copii, am făcut pur și simplu o carte care pentru mine era foarte interesant de făcut. Și mi se pare că a ieșit într-adevăr pentru toate vârstele – mulți adulți o citesc cu plăcere. Cea mai mare bucurie pentru noi e să-i vedem pe copii că citesc împreună cu părinții și că apoi caută în arhiva familiei și devin interesați de istoria propriei lor familii.

A.L.: Mie mi se pare că e mai degrabă o carte pentru lecturi în familie, care poate deveni prilej de discuție cu copiii despre istoria familiei și, în paralel, despre marea istorie. Am stabilit de la bun început mai multe straturi de lectură a cărții, pentru cititori de diferite vârste – căutarea obiectelor însemnate cu o săgeată roșie pentru cei mai mari, informații istorice ș.a.m.d. După mine, o carte bună pentru copii e o carte pentru cititori de toate vârstele.

Ce autori / ilustratori pentru copii vă plac foarte mult? (și clasici, și contemporani)

A.D.: Ilustratorii mei preferați, dintre numele clasice ale perioadei sovietice, sunt Boris Diodorov și Vladimir Lebedev, iar dintre cei contemporani, Rotraut Susanne Berner, Roberto Innocenti, Marianne Dubuc. Dintre autorii pentru copii – Joanne Rowling și Maria Parr.

A.L.: Dintre cărțile autorilor ruși contemporani, pentru mine sunt foarte importante Copilul de zahăr de Olga Gromova, o carte despre cum părinții îi pot ajuta pe copii să-și păstreze libertatea interioară și demnitatea în cele mai neprielnice împrejurări. De asemenea, Regimentul norilor de Eduard Verkin, una dintre primele cărți ale scriitorilor generației noastre despre copii prinși în vâltoarea războiului. Cartea aceasta mi-a arătat cum putem vorbi despre război și despre istoria secolului XX în general și că avem dreptul s-o facem. Dintre autorii clasici îmi place mult Mark Twain, iar dintre ilustratori, Sven Nordqvist și Varvara Pomidor.

Care erau cărțile favorite și autorii voștri preferați în copilărie?

A.D.: Mie îmi plăceau la nebunie cărțile vechi cu aventuri – Jules Verne, Dumas, Hugo.

A.L.: În copilărie am citit mult și e greu de ales o carte sau chiar câteva care să-mi fi plăcut cel mai tare. Important era ca în carte să existe ilustrații frumoase sau poezii sau, ideal, și una, și alta. De aceea, cărțile mele preferate erau Spărgătorul de nuci cu ilustrațiile lui Valeri Alfeevski și Basmele lui Charles Perrault cu ilustrațiile lui Boris Dehteriov. Îmi plăcea foarte tare cartea lui James Krüss, Eu, străbunicul și eroii, care dezbate probleme complexe – cine poate fi considerat erou, ce înseamnă patria și patriotismul, cum ia naștere o dictatură – și care are și versuri minunate (eu am citit-o în traducere rusească).

Celelalte cărți pe care le-ați făcut împreună (netraduse încă în română) sunt tot pe teme istorice: istoria transportului și a Transsiberianului. Sunteți amândouă interesate în mod deosebit de subiectele istorice, vă place să spuneți „povești adevărate“?

A.D.: N-aș spune că mă interesează anume temele istorice. Mă interesează în mod deosebit „poveștile adevărate“ și căutarea frumuseții în viața de zi cu zi.

A.L.: Eu scriu numai cărți informative, așa s-au potrivit lucrurile, și istoria mă fascinează – în primul rând istoria vieții de zi cu zi, a celor mai diverse obiecte cotidiene, plus poveștile individuale ale oamenilor, din care se formează tabloul uriaș al marii istorii.

La final, spuneți-ne, vă rugăm, la ce lucrați în prezent.

A.D.: Chiar în perioada asta, va fi publicată în mai multe limbi noua mea carte Piețe din toată lumea – despre piețele de producători din diferite țări, din Europa până în Africa.

A.L.: Deocamdată nu sunt pregătită să vorbesc despre asta, dar ceva-ceva se întrezărește.

Mulțumim!

Interviu realizat de Irina Dumitriu. Traducere din limba rusă de Justina Bandol. Fotografii realizate de Atelierul de Grafică.

Citește mai multe despre carte.

Alte articole de Irina Dumitriu:
Șorigramele lui Andrei Tache
Cinci lecții despre culoare

Produse recomandate: