Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Sergio Ruzzier: Mă enervează cărțile pe nivele de lectură
Textele reprezintă fragmente din conversația lui Sergio Ruzzier cu autorii și ilustratorii Philip și Erin Stead. Vă invităm să citiți aici întreaga conversație: aici.
ÎNCEPUTURI
Am plecat din Milano în 1995 și m-am mutat la New York cu gândul de a intra în lumea cărții ilustrate pentru copii. Ani la rând m-am lovit de uși închise, întrucât cei mai mulți editori și art directori îmi considerau lucrările prea sofisticate și “europene” (ceea ce înțeleg că este un cuvânt de ocară).
Cel mai mult îmi plăcea formularea următoare prin care eram respins: “Nu cred că lucrările dvs sunt potrivite pentru copii. Materialul este puternic, fără nicio îndoială, dar are ceva care deranjează și îl face nepotrivit pentru cărțile de copii.” Ca să fiu sincer până la capăt, obișnuiam să le arăt editorilor orice lucrare pe care o consideram bună, indiferent de subiectul abordat. Mi se părea normal să le arăt, de exemplu, desenul tulburător al unui copil mort sau un peisaj pustiu, presărat cu păsări moarte. Bineînțeles, nu aveam nici cea mai mică intenție să abordez astfel de teme în cărțile pentru copii. Nu sunt sociopat. Speram doar ca editorii să aprecieze linia desenului, paleta cromatică sau simțul compoziției. Cred însă că majoritatea nu împărtășeau felul meu optimist de a-mi vedea lucrările și preferau să mă eticheteze ca “prea european”.
Exemplu de ilustrație cu care Sergio Ruzzier speria editorii de cărți pentru copii. 🙂
Prin urmare, am continuat o vreme să fac ilustrații pentru reviste și ziare (The New Yorker, The New York Times etc.) și aproape renunțasem să trag speranța că voi mai ilustra vreodată cărți pentru copii. Într-o bună zi, am avut norocul să o cunosc pe Frances Foster de la editura Farrar, Straus & Giroux. Frances a crezut în mine și m-a ajutat enorm. A lucrat cu mine asupra ideilor, mi-a oferit cărți bune de ilustrat și m-a prezentat altor editori, de pildă Laurei Geringer, care a și publicat prima mea carte, The Little Giant.
„The Little Giant”, Sergio Ruzzier.
STILUL DE LUCRU
Tehnica mea preferată este combinația de tuș și acuarele pe hârtie. Îmi țin cernelurile (negru și un amestec de negru, sepia și apă) într-un suport vechi de călimări. Folosesc acuarele Schmincke și hârtie Arches cu granulație mare.
Atunci când ilustrez textul altui autor, citesc și recitesc manuscrisul, iar în tot acest timp fac schițe pe margine. Pe urmă, transfer schițele pe altă hârtie, le finisez un pic, apoi construiesc pe baza lor o primă machetă de carte. După ce editorul o aprobă, încep să lucrez la desenele pregătitoare, pe care le fac în tuș, pe hârtie simplă. Când sunt mulțumit de compoziție, adică de expresiile personajelor, de fundaluri și de toate celelalte detalii, reiau desenul pe hârtie de desen, cu ajutorul unei lămpi speciale. Apoi conturez cu tuș desenul, șterg creionul și adaug culoare.
Când lucrez la o poveste scrisă de mine, totul e mai complicat și se desfășoară diferit. Nu am o metodă anume. Pot porni de la schițarea unui personaj sau pot începe cu textul, pe care îl scriu parțial sau integral. Pot începe prin a pune pe hârtie toată succesiunea de schițe brute, spread cu spread. De obicei, totul e un du-te-vino între cuvinte și imagini. Pierd multă vreme, de multe ori stau la birou ore în șir fără să-mi iasă nimic. Ba mai mult, îmi dau seama că nu o să-mi iasă nimic și atunci ies să mă plimb. Cercetarea subiectului este întotdeauna o scuză ca să stau pe internet la nesfârșit. Dar după ce termin macheta – sau ajung măcar la un storyboard decent, pe care îl pot arăta editorului, sunt gata să mă apuc de desenele finale, după același tipar descris mai sus.
CĂRȚI PREFERATE DIN COPILĂRIE
Când eram copil, nu prea citeam, dar îmi plăceau mult cărțile. Îmi plăcea să mă uit la cotoarele lor înșirate pe rafturile bibliotecii, la combinația de fonturi și culori. Desigur, îmi plăcea să mă uit la imaginile din cărți, indiferent dacă erau bune sau rele. Îmi amintesc o ediție prost ilustrată a Bibliei. Într-una din poze, cred că reprezenta masacrul pruncilor din vremea lui Irod, picioarele unui soldat aveau doar două degete mari în loc de cinci. Mă intriga și mă fascina imaginea asta, mult mai mult decât pruncii uciși într-un mod atât de îngrozitor !
Printre cărțile mele preferate din copilărie, îmi amintesc de seria Little Bear a lui Sendak, de colecția de poezii pentru copii a lui Beni Montresor, precum și de Faimoasa invazie a Siciliei de către urși a lui Dino Buzzati.
Dino Buzzati, „La famosa invasione degli orsi in Sicilia”
Una dintre cele mai dragi amintiri o am cu o ilustrație mică, în care erau reprezentați doi frați pe o barcă. Le vedeai doar vârfurile rotunde ale capetelor, cum se uitau în apa adâncă. Nu știu cine era ilustratorul sau din ce carte făcea parte ilustrația. Când am mai crescut, am început să citesc multe cărți de benzi desenate. Printre preferatele mele erau Popeye, Krazy Kat, ThePeanuts și Fratelli Mantovani.
MUZICĂ
Nu pot să ascult muzică în timp ce scriu sau fac schițele preliminare ale personajelor sau ale compoziției. Îmi distrage foarte mult atenția. Dar atunci când conturez în tuș sau colorez desenele, puțină muzică e o plăcere necesară și profundă. Ascult muzică de multe feluri. Tom Waits, Paolo Conte, Lucio Battisti, Talking Heads, tango, Mahler sau cântăreți italieni de mâna a doua din anii ’70.
SURSE DE INSPIRAȚIE
Sursele mele constante de inspirație au fost și continuă să fie pictura italiană de la începutul Renașterii, gravurile populare, Hieronymus Bosch, Alfred Kubin, dar în același timp George Herriman, E.C. Segar, Charles Schulz sau Maurice Sendak.
Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez la peisaje. Știu exact de unde vin. Vin de acolo de unde vine aproape toată arta mea: dintr-un amestec de pictură italiană de secolul XIV (în special pictură sieneză) și benzi desenate americane – din acelea de la începuturi. Krazy Kat și Simone Martini. Popeye și Sassetta. Îmi produce o satisfacție deosebită să proiectez lumea în care vor trăi personajele mele. Să aleg formele, culorile, proporțiile. Să aranjez fiecare element astfel încât să se integreze cu restul compoziției. Fundalul (de interior sau de exterior) contează enorm pentru tonul general al desenului, uneori chiar mai mult decât expresia personajelor.
Krazy Kat.
Pietro Lorenzetti, tablou din școala sieneză.
CĂRȚILE PENTRU COPII
Mi-ar plăcea să găsesc mai mult mister și mai multe întrebări fără răspuns în cărțile pentru copii. Uneori, cărțile cu potențial sfârșesc prin a fi previzibile și plictisitoare pentru că nu vor să riște nimic. Totul este excesiv explicat, nimeni nu riscă nimic. Oare asta se întâmplă pentru că adulții se tem, în general, că cei mici le vor pune întrebări dificile? Mă tem că ăsta e motivul principal, ceea ce mă îngrijorează profund. Mulți adulți se tem că, dacă nu cunosc răspunsul la o întrebare, nu pot să răspundă doar cu “nu știu”.
Mă enervează cărțile pe nivele de lectură sau recomandările pentru anumite vârste. Îmi amintesc că aveam 6 sau 7 ani și am vrut o carte. Librarul mi-a zis: “Asta e o carte pentru copii mici.” Mama mi-a cumpărat totuși cartea, pentru că chiar o voiam, dar nu uit până în ziua de azi rușinea și stânjeneala pe care le-am simțit în ziua aceea, acum 40 de ani. E o formă subtilă de violență, mie așa mi se pare. Lăsați copii să citească ce vor! Cum ar fi să-i spunem unui adult: “Ai 47 de ani? Atunci o să-ți placă cartea asta.” Deși, dacă mă gândesc bine, sugestiile pe care le primești atunci când faci cumpărături online vin dintr-un raționament similar.
Sergio Ruzzier: Mă enervează cărțile pe nivele de lectură
Textele reprezintă fragmente din conversația lui Sergio Ruzzier cu autorii și ilustratorii Philip și Erin Stead. Vă invităm să citiți aici întreaga conversație: aici.
ÎNCEPUTURI
Am plecat din Milano în 1995 și m-am mutat la New York cu gândul de a intra în lumea cărții ilustrate pentru copii. Ani la rând m-am lovit de uși închise, întrucât cei mai mulți editori și art directori îmi considerau lucrările prea sofisticate și “europene” (ceea ce înțeleg că este un cuvânt de ocară).
Cel mai mult îmi plăcea formularea următoare prin care eram respins: “Nu cred că lucrările dvs sunt potrivite pentru copii. Materialul este puternic, fără nicio îndoială, dar are ceva care deranjează și îl face nepotrivit pentru cărțile de copii.” Ca să fiu sincer până la capăt, obișnuiam să le arăt editorilor orice lucrare pe care o consideram bună, indiferent de subiectul abordat. Mi se părea normal să le arăt, de exemplu, desenul tulburător al unui copil mort sau un peisaj pustiu, presărat cu păsări moarte. Bineînțeles, nu aveam nici cea mai mică intenție să abordez astfel de teme în cărțile pentru copii. Nu sunt sociopat. Speram doar ca editorii să aprecieze linia desenului, paleta cromatică sau simțul compoziției. Cred însă că majoritatea nu împărtășeau felul meu optimist de a-mi vedea lucrările și preferau să mă eticheteze ca “prea european”.
Exemplu de ilustrație cu care Sergio Ruzzier speria editorii de cărți pentru copii. 🙂
Prin urmare, am continuat o vreme să fac ilustrații pentru reviste și ziare (The New Yorker, The New York Times etc.) și aproape renunțasem să trag speranța că voi mai ilustra vreodată cărți pentru copii. Într-o bună zi, am avut norocul să o cunosc pe Frances Foster de la editura Farrar, Straus & Giroux. Frances a crezut în mine și m-a ajutat enorm. A lucrat cu mine asupra ideilor, mi-a oferit cărți bune de ilustrat și m-a prezentat altor editori, de pildă Laurei Geringer, care a și publicat prima mea carte, The Little Giant.
„The Little Giant”, Sergio Ruzzier.
STILUL DE LUCRU
Tehnica mea preferată este combinația de tuș și acuarele pe hârtie. Îmi țin cernelurile (negru și un amestec de negru, sepia și apă) într-un suport vechi de călimări. Folosesc acuarele Schmincke și hârtie Arches cu granulație mare.
Atunci când ilustrez textul altui autor, citesc și recitesc manuscrisul, iar în tot acest timp fac schițe pe margine. Pe urmă, transfer schițele pe altă hârtie, le finisez un pic, apoi construiesc pe baza lor o primă machetă de carte. După ce editorul o aprobă, încep să lucrez la desenele pregătitoare, pe care le fac în tuș, pe hârtie simplă. Când sunt mulțumit de compoziție, adică de expresiile personajelor, de fundaluri și de toate celelalte detalii, reiau desenul pe hârtie de desen, cu ajutorul unei lămpi speciale. Apoi conturez cu tuș desenul, șterg creionul și adaug culoare.
Când lucrez la o poveste scrisă de mine, totul e mai complicat și se desfășoară diferit. Nu am o metodă anume. Pot porni de la schițarea unui personaj sau pot începe cu textul, pe care îl scriu parțial sau integral. Pot începe prin a pune pe hârtie toată succesiunea de schițe brute, spread cu spread. De obicei, totul e un du-te-vino între cuvinte și imagini. Pierd multă vreme, de multe ori stau la birou ore în șir fără să-mi iasă nimic. Ba mai mult, îmi dau seama că nu o să-mi iasă nimic și atunci ies să mă plimb. Cercetarea subiectului este întotdeauna o scuză ca să stau pe internet la nesfârșit. Dar după ce termin macheta – sau ajung măcar la un storyboard decent, pe care îl pot arăta editorului, sunt gata să mă apuc de desenele finale, după același tipar descris mai sus.
CĂRȚI PREFERATE DIN COPILĂRIE
Când eram copil, nu prea citeam, dar îmi plăceau mult cărțile. Îmi plăcea să mă uit la cotoarele lor înșirate pe rafturile bibliotecii, la combinația de fonturi și culori. Desigur, îmi plăcea să mă uit la imaginile din cărți, indiferent dacă erau bune sau rele. Îmi amintesc o ediție prost ilustrată a Bibliei. Într-una din poze, cred că reprezenta masacrul pruncilor din vremea lui Irod, picioarele unui soldat aveau doar două degete mari în loc de cinci. Mă intriga și mă fascina imaginea asta, mult mai mult decât pruncii uciși într-un mod atât de îngrozitor !
Printre cărțile mele preferate din copilărie, îmi amintesc de seria Little Bear a lui Sendak, de colecția de poezii pentru copii a lui Beni Montresor, precum și de Faimoasa invazie a Siciliei de către urși a lui Dino Buzzati.
Dino Buzzati, „La famosa invasione degli orsi in Sicilia”
Una dintre cele mai dragi amintiri o am cu o ilustrație mică, în care erau reprezentați doi frați pe o barcă. Le vedeai doar vârfurile rotunde ale capetelor, cum se uitau în apa adâncă. Nu știu cine era ilustratorul sau din ce carte făcea parte ilustrația. Când am mai crescut, am început să citesc multe cărți de benzi desenate. Printre preferatele mele erau Popeye, Krazy Kat, The Peanuts și Fratelli Mantovani.
MUZICĂ
Nu pot să ascult muzică în timp ce scriu sau fac schițele preliminare ale personajelor sau ale compoziției. Îmi distrage foarte mult atenția. Dar atunci când conturez în tuș sau colorez desenele, puțină muzică e o plăcere necesară și profundă. Ascult muzică de multe feluri. Tom Waits, Paolo Conte, Lucio Battisti, Talking Heads, tango, Mahler sau cântăreți italieni de mâna a doua din anii ’70.
SURSE DE INSPIRAȚIE
Sursele mele constante de inspirație au fost și continuă să fie pictura italiană de la începutul Renașterii, gravurile populare, Hieronymus Bosch, Alfred Kubin, dar în același timp George Herriman, E.C. Segar, Charles Schulz sau Maurice Sendak.
Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez la peisaje. Știu exact de unde vin. Vin de acolo de unde vine aproape toată arta mea: dintr-un amestec de pictură italiană de secolul XIV (în special pictură sieneză) și benzi desenate americane – din acelea de la începuturi. Krazy Kat și Simone Martini. Popeye și Sassetta. Îmi produce o satisfacție deosebită să proiectez lumea în care vor trăi personajele mele. Să aleg formele, culorile, proporțiile. Să aranjez fiecare element astfel încât să se integreze cu restul compoziției. Fundalul (de interior sau de exterior) contează enorm pentru tonul general al desenului, uneori chiar mai mult decât expresia personajelor.
Krazy Kat.
Pietro Lorenzetti, tablou din școala sieneză.
CĂRȚILE PENTRU COPII
Mi-ar plăcea să găsesc mai mult mister și mai multe întrebări fără răspuns în cărțile pentru copii. Uneori, cărțile cu potențial sfârșesc prin a fi previzibile și plictisitoare pentru că nu vor să riște nimic. Totul este excesiv explicat, nimeni nu riscă nimic. Oare asta se întâmplă pentru că adulții se tem, în general, că cei mici le vor pune întrebări dificile? Mă tem că ăsta e motivul principal, ceea ce mă îngrijorează profund. Mulți adulți se tem că, dacă nu cunosc răspunsul la o întrebare, nu pot să răspundă doar cu “nu știu”.
Mă enervează cărțile pe nivele de lectură sau recomandările pentru anumite vârste. Îmi amintesc că aveam 6 sau 7 ani și am vrut o carte. Librarul mi-a zis: “Asta e o carte pentru copii mici.” Mama mi-a cumpărat totuși cartea, pentru că chiar o voiam, dar nu uit până în ziua de azi rușinea și stânjeneala pe care le-am simțit în ziua aceea, acum 40 de ani. E o formă subtilă de violență, mie așa mi se pare. Lăsați copii să citească ce vor! Cum ar fi să-i spunem unui adult: “Ai 47 de ani? Atunci o să-ți placă cartea asta.” Deși, dacă mă gândesc bine, sugestiile pe care le primești atunci când faci cumpărături online vin dintr-un raționament similar.
Selecție realizată și tradusă de Ileana Achim
Cărți de Sergio Ruzzier în limba română: Doi șoricei, Camera cu minuni, Puiu și Vulpoi