Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Lumea lui Mario Ramos
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că a observat că oile pot zbura.
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că observase că oile pot zbura.
Buletin de știri din lumea lui Mario Ramos
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că observase că oile pot zbura. Când lupii mai mari râd de el – cine a mai pomenit lup să vrea să fie oaie? –, le răspunde: ”Normal că nu înțelegeți, nu prea vă duce capul” și nici vorbă să se descurajeze: își pune lână peste blană, se amestecă printre oile din turmă, încearcă să pască iarbă. Și reușește ce-și pusese în minte: un vultur îl ia în gheare și zboară cu el în înaltul cerului.
Un pui de elefant se trezește prefăcut într-o vietate minusculă. Mama lui țipă îngrozită, tatăl îl fugărește cu o mătură, pisica vrea să-l prindă și să-l mănânce. Degeaba le spune ”Nu sînt șoarece! Nu vedeți că am trompă?!” Totul, în jur, capătă proporții enorme. Își găsește scăparea în gaura unui șoarece adevărat, singurul din casă care se poartă omenește cu el.
Un lup – Lupul, de fapt – pleacă la plimbare dis-de-dimineață. Și-a potolit deja foamea, nu mai vrea să mănânce pe nimeni. Își dorește doar să i se spună că e cel mai puternic și cel mai frumos din pădure. Se întâlnește cu Scufița Roșie, cu cei trei purceluși, cu piticii și cu Albă-ca-Zăpada și, așa cum Maștera aștepta ca oglinda să-i spună mereu că ea e cea mai frumoasă din împărăție, la fel și lupul așteaptă ca toți să-i recunoască și să-i laude puterea și frumusețea. Dar socoteala de la oglindă nu se potrivește cu cea din pădure: o arătare care seamănă cu un brotăcel îl contrazice: cea mai puternică e mama mea, iar cel mai frumos e tata.
Cum nu se învață niciodată minte, Lupul se crede și cel mai isteț. Îi vine o idee de geniu: să-și pună cămașa de noapte roz a bunicuței ca să o păcălească pe Scufița Roșie. Numai că se deghizează atât de bine, încât toți sunt convinși că e chiar bunicuța și se poartă cuviincios cu el, așa cum se poartă copiii în compunerile lor despre fapte bune cu bătrâna pe care o ajută să treacă strada, la infinit. Până și Scufița Roșie îi spune: ”Vai, bunicuțo, ce mască de lup nemaipomenită! Mi-o dai mie?”
Când se întâlnește cu cei șapte pitici, lupul le spune: ”Arătați rău de tot, băieți! Ar trebui să vă mai și odihniți.” Într-adevăr, dintr-o altă poveste aflăm că există viață după serviciu: câinele Félicien se joacă cu bumerangul (Félicien e arheolog), elefantul Petit-Jean își scrie memoriile (Petit-Jean e pompier), șoricica Melody cîntă la pian (Melody lucrează la o firmă de mutări). Doar calul Pascal muncește mai mult ca să câștige mai mult (Pascal e informatician).
Flora și fauna din poveștile lui Mario Ramos
Pădure, animale (populația de lupi e majoritară).
Orânduire socială și politică
Cam așa e lumea lui Mario Ramos. Cu lupi mai gregari și mai conformiști decât oile. Părinți copleșiți de emoții mai tare decât copiii, copii mai cuminți și mai înțelepți decât părinții. Mama e cea mai puternică, tata e cel mai frumos. Un pui de monstru nu poate să adoarmă pentru că îi e frică de Monstrul de Supat. Elefantul Romeo și șoricica Juliette sunt cei mai buni prieteni. Iar regii sunt prinși cu treburi (mari).
La început, mi se părea că poveștile lui Mario Ramos sunt niște fabule. Cred că greșeam. Fabulele confirmă ordinea general acceptată: în definitiv, în lumea fabulelor, furnica îi repetă întruna greierelui: ”Ai cântat? Îmi pare bine. Acum joacă, dacă poţi.” Vulpea șireată îl păcălește mereu pe corb, iar cei puternici și îngâmfați primesc la nesfârșit lecții de la cei mici și modești. Poveștile lui Mario Ramos ne pun mai mult pe gânduri.
Deznodământul didactic e imprevizibil, iar învățămintele se limpezesc încet, fără să-și piardă o doză de ambiguitate. Da, câinele Félicien e arheolog pentru că e competent în materie de săpături, dar de ce se joacă cu bumerangul, după serviciu? Poate pentru că s-a săturat să alerge după obiecte care nu se întorc singure înapoi când cineva i le aruncă? Da, elefantul metamorfozat în șoarece e trezit din coșmarul lui kafkian de vocea mamei lui – ”Archibaldică, ți-am făcut lapte cu cacao! Of, iar ai căzut din pat, mititelul de tine!” –, dar revenirea la realitate nu șterge senzația opresivă a lumii mari, adulte.
Pe copii nu îi mulțumește conformismul
Mario Ramos crede că pe copii îi caracterizează, în primul rând, revolta împotriva ordinii stabilite. Personajele lui predilecte sunt rățuștele cele urâte, care-și caută un loc al lor într-o lume care nu pare făcută pentru ele. Nemulțumiții – cum e lupul cel mic – care vor să iasă din pădure și să vadă lumea largă. Cei care iau în răspăr și în râs reguli, obiceiuri și conformisme.
Până și Lupul arată o uimitoare capacitate de ironie – de pildă, îi spune Scufiței Roșii: ”Ce te grăbești așa? Mergi drept și cu capul în pământ de parcă ai merge la școală! Ascultă și tu cum cântă păsărelele! Uite ce flori frumoase, adună un buchet pentru bunica!” Eroul cel mai radical din lumea lui Mario Ramos e Ghiduș cel curajos, personajul cel mai mic din toate cărțile lui. ”Trăiască Regele!” ”De ce?” – întreabă Ghiduș. ”De ce e rege dacă e atât de rău?” – ”Pentru că are coroană”, îi răspund celelalte animale. ”Ce prostie!”, se miră Ghiduș, și începe de unul singur o adevărată revoluție.
Geografie și filozofie
De fiecare dată când citesc o carte de Mario Ramos, mă întreb cum reușește să facă atât de mult cu atât de puțin. Poveștile lui sunt în general scurte, cu lupi clasici, cu o structură simplă, adesea repetitivă, iar ilustrațiile par și ele să respecte, la prima vedere, același principiu de economie. Înlătură tot ce ar putea parazita povestea. De altfel, în interviuri spune că pentru el albul și negrul sunt culorile cele mai frumoase, iar celelalte culori au doar un rol decorativ.
Avem, deci, un prim mecanism de comprimare, de reducere la esențial. Apoi, un mecanism complementar, de deschidere și de expansiune, declanșat de mai multe resorturi.
În lumea lui Mario Ramos, ființele și lucrurile nu numai că nu sunt ce par a fi, dar pot fi sau se pot preface în chiar opusul lor. Elefantul Archibald se transformă într-un șoarece. Visul de a deveni oaie n-are nimic de-a face cu spiritul de turmă, dimpotrivă. Albă-ca-Zăpada nu e neapărat cea mai frumoasă din împărăție – ”Sunteți albă ca varul, poate ar trebui să vă duceți la doctor”, îi spune lupul. Lup care, sătul fiind de la început, o apucă pe altă potecă de poveste decât cea cu care eram învățați.
E un joc continuu cu măști și dezvăluiri, cu distanțări și apropieri, cu schimbări de perspectivă, unele aproape imperceptibile, altele radicale. Cu fiecare pagină dată, cititorul trece dincolo de aparențe, înaintează spre ce se-ntâmplă de-adevăratelea; desface povestea, foaie cu foaie, îi dă adâncime.
În același timp, o lume în continuă schimbare e o lume mai largă, mai întinsă decât una încremenită, unde Lupul e veșnic rău și-și primește negreșit pedeapsa, iar cea mai frumoasă și mai harnică prințesă se mărită întotdeauna cu cel mai frumos și mai viteaz prinț. Și dacă pădurea prin care se plimbă lupul e o pădure de povești nu e de dragul unui joc facil de-a intertextualitatea; cred că, mai degrabă, Mario Ramos aplică principiul poveștilor comunicante ca să le împingă cât mai departe granițele.
Lumea lui Mario Ramos e o lume deschisă, elastică, în continuă expansiune.
Lumea lui Mario Ramos
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că a observat că oile pot zbura.
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că observase că oile pot zbura.
Buletin de știri din lumea lui Mario Ramos
Un pui de lup își dorește să fie oaie, pentru că observase că oile pot zbura. Când lupii mai mari râd de el – cine a mai pomenit lup să vrea să fie oaie? –, le răspunde: ”Normal că nu înțelegeți, nu prea vă duce capul” și nici vorbă să se descurajeze: își pune lână peste blană, se amestecă printre oile din turmă, încearcă să pască iarbă. Și reușește ce-și pusese în minte: un vultur îl ia în gheare și zboară cu el în înaltul cerului.
Un pui de elefant se trezește prefăcut într-o vietate minusculă. Mama lui țipă îngrozită, tatăl îl fugărește cu o mătură, pisica vrea să-l prindă și să-l mănânce. Degeaba le spune ”Nu sînt șoarece! Nu vedeți că am trompă?!” Totul, în jur, capătă proporții enorme. Își găsește scăparea în gaura unui șoarece adevărat, singurul din casă care se poartă omenește cu el.
Un lup – Lupul, de fapt – pleacă la plimbare dis-de-dimineață. Și-a potolit deja foamea, nu mai vrea să mănânce pe nimeni. Își dorește doar să i se spună că e cel mai puternic și cel mai frumos din pădure. Se întâlnește cu Scufița Roșie, cu cei trei purceluși, cu piticii și cu Albă-ca-Zăpada și, așa cum Maștera aștepta ca oglinda să-i spună mereu că ea e cea mai frumoasă din împărăție, la fel și lupul așteaptă ca toți să-i recunoască și să-i laude puterea și frumusețea. Dar socoteala de la oglindă nu se potrivește cu cea din pădure: o arătare care seamănă cu un brotăcel îl contrazice: cea mai puternică e mama mea, iar cel mai frumos e tata.
Cum nu se învață niciodată minte, Lupul se crede și cel mai isteț. Îi vine o idee de geniu: să-și pună cămașa de noapte roz a bunicuței ca să o păcălească pe Scufița Roșie. Numai că se deghizează atât de bine, încât toți sunt convinși că e chiar bunicuța și se poartă cuviincios cu el, așa cum se poartă copiii în compunerile lor despre fapte bune cu bătrâna pe care o ajută să treacă strada, la infinit. Până și Scufița Roșie îi spune: ”Vai, bunicuțo, ce mască de lup nemaipomenită! Mi-o dai mie?”
Când se întâlnește cu cei șapte pitici, lupul le spune: ”Arătați rău de tot, băieți! Ar trebui să vă mai și odihniți.” Într-adevăr, dintr-o altă poveste aflăm că există viață după serviciu: câinele Félicien se joacă cu bumerangul (Félicien e arheolog), elefantul Petit-Jean își scrie memoriile (Petit-Jean e pompier), șoricica Melody cîntă la pian (Melody lucrează la o firmă de mutări). Doar calul Pascal muncește mai mult ca să câștige mai mult (Pascal e informatician).
Flora și fauna din poveștile lui Mario Ramos
Pădure, animale (populația de lupi e majoritară).
Orânduire socială și politică
Cam așa e lumea lui Mario Ramos. Cu lupi mai gregari și mai conformiști decât oile. Părinți copleșiți de emoții mai tare decât copiii, copii mai cuminți și mai înțelepți decât părinții. Mama e cea mai puternică, tata e cel mai frumos. Un pui de monstru nu poate să adoarmă pentru că îi e frică de Monstrul de Supat. Elefantul Romeo și șoricica Juliette sunt cei mai buni prieteni. Iar regii sunt prinși cu treburi (mari).
La început, mi se părea că poveștile lui Mario Ramos sunt niște fabule. Cred că greșeam. Fabulele confirmă ordinea general acceptată: în definitiv, în lumea fabulelor, furnica îi repetă întruna greierelui: ”Ai cântat? Îmi pare bine. Acum joacă, dacă poţi.” Vulpea șireată îl păcălește mereu pe corb, iar cei puternici și îngâmfați primesc la nesfârșit lecții de la cei mici și modești. Poveștile lui Mario Ramos ne pun mai mult pe gânduri.
Deznodământul didactic e imprevizibil, iar învățămintele se limpezesc încet, fără să-și piardă o doză de ambiguitate. Da, câinele Félicien e arheolog pentru că e competent în materie de săpături, dar de ce se joacă cu bumerangul, după serviciu? Poate pentru că s-a săturat să alerge după obiecte care nu se întorc singure înapoi când cineva i le aruncă? Da, elefantul metamorfozat în șoarece e trezit din coșmarul lui kafkian de vocea mamei lui – ”Archibaldică, ți-am făcut lapte cu cacao! Of, iar ai căzut din pat, mititelul de tine!” –, dar revenirea la realitate nu șterge senzația opresivă a lumii mari, adulte.
Pe copii nu îi mulțumește conformismul
Mario Ramos crede că pe copii îi caracterizează, în primul rând, revolta împotriva ordinii stabilite. Personajele lui predilecte sunt rățuștele cele urâte, care-și caută un loc al lor într-o lume care nu pare făcută pentru ele. Nemulțumiții – cum e lupul cel mic – care vor să iasă din pădure și să vadă lumea largă. Cei care iau în răspăr și în râs reguli, obiceiuri și conformisme.
Până și Lupul arată o uimitoare capacitate de ironie – de pildă, îi spune Scufiței Roșii: ”Ce te grăbești așa? Mergi drept și cu capul în pământ de parcă ai merge la școală! Ascultă și tu cum cântă păsărelele! Uite ce flori frumoase, adună un buchet pentru bunica!” Eroul cel mai radical din lumea lui Mario Ramos e Ghiduș cel curajos, personajul cel mai mic din toate cărțile lui. ”Trăiască Regele!” ”De ce?” – întreabă Ghiduș. ”De ce e rege dacă e atât de rău?” – ”Pentru că are coroană”, îi răspund celelalte animale. ”Ce prostie!”, se miră Ghiduș, și începe de unul singur o adevărată revoluție.
Geografie și filozofie
De fiecare dată când citesc o carte de Mario Ramos, mă întreb cum reușește să facă atât de mult cu atât de puțin. Poveștile lui sunt în general scurte, cu lupi clasici, cu o structură simplă, adesea repetitivă, iar ilustrațiile par și ele să respecte, la prima vedere, același principiu de economie. Înlătură tot ce ar putea parazita povestea. De altfel, în interviuri spune că pentru el albul și negrul sunt culorile cele mai frumoase, iar celelalte culori au doar un rol decorativ.
Avem, deci, un prim mecanism de comprimare, de reducere la esențial. Apoi, un mecanism complementar, de deschidere și de expansiune, declanșat de mai multe resorturi.
În lumea lui Mario Ramos, ființele și lucrurile nu numai că nu sunt ce par a fi, dar pot fi sau se pot preface în chiar opusul lor. Elefantul Archibald se transformă într-un șoarece. Visul de a deveni oaie n-are nimic de-a face cu spiritul de turmă, dimpotrivă. Albă-ca-Zăpada nu e neapărat cea mai frumoasă din împărăție – ”Sunteți albă ca varul, poate ar trebui să vă duceți la doctor”, îi spune lupul. Lup care, sătul fiind de la început, o apucă pe altă potecă de poveste decât cea cu care eram învățați.
E un joc continuu cu măști și dezvăluiri, cu distanțări și apropieri, cu schimbări de perspectivă, unele aproape imperceptibile, altele radicale. Cu fiecare pagină dată, cititorul trece dincolo de aparențe, înaintează spre ce se-ntâmplă de-adevăratelea; desface povestea, foaie cu foaie, îi dă adâncime.
În același timp, o lume în continuă schimbare e o lume mai largă, mai întinsă decât una încremenită, unde Lupul e veșnic rău și-și primește negreșit pedeapsa, iar cea mai frumoasă și mai harnică prințesă se mărită întotdeauna cu cel mai frumos și mai viteaz prinț. Și dacă pădurea prin care se plimbă lupul e o pădure de povești nu e de dragul unui joc facil de-a intertextualitatea; cred că, mai degrabă, Mario Ramos aplică principiul poveștilor comunicante ca să le împingă cât mai departe granițele.
Lumea lui Mario Ramos e o lume deschisă, elastică, în continuă expansiune.
Alexandru Gurău
Articolul preluat de pe site-ul Bookaholic
https://www.bookaholic.ro/lumea-lui-marios-ramos.html