Despre bunici, vacanțe și primele povești – interviu cu Valentina Bâcu, MȚR

Înainte de podcasturi și chiar înainte de cărți, bunicii erau cei care le spuneau povești copiilor. Cocoțați în capul patului, înainte de culcare, copiii așteptau cu sufletul la gură următoarea aventură care să-i poarte în lumi necunoscute, fantastice, unde binele și răul, frumosul și urâtul se duelează în permanență. Ne poți da câteva exemple de astfel de basme sau povești vechi pentru copii?

V. B.: Sunt aproape convinsă că cele mai vechi povești pentru copii au o mare legătură cu bunicii. Peste tot în lume și dintotdeauna, părinții și, mai ales, bunicii își dezmiardă pruncii. Primele povești pentru copii așa au apărut, probabil, din vorbe pline de dragoste, din promisiuni pentru o viață mai bună și mai frumoasă. „A fost odată ca niciodată” aș spune că nu e doar începutul tipic al basmelor, ba chiar al „călătoriei” noastre în viață. Fiindcă poveștile fac parte din noi, sunt completarea vieții pe care o începem aici – la început ne refugiem în acele lumi imaginate de alții, ghidați de părinți și de bunici, pentru ca ulterior, când creștem, să încercăm să transformăm lumea în care ne-a fost dat să trăim într-un loc mai bun.

Revenind la întrebarea ta, cele mai vechi povești românești se pare că ar fi fost culese de fraţii Arthur şi Albert Schott. Unul dintre frați a locuit în Banat vreme de zece ani. În urma acestei experiențe, cei doi au publicat prima culegere de basme populare româneşti la Stuttgart, în 1845. Culegerea se nume ”Walachische Märchen” (Basme valahe). Se spune că basmele româneşti au făcut senzaţie în lumea intelectualilor germani, iar fraţii Grimm au publicat o amplă recenzie asupra lor.

La câțiva ani de la această spectaculoasă apariție, a urmat publicarea colecțiilor Fundescu (prima ediție în 1867) și Petre Ispirescu (prima ediție în 1872).

Regăsim la ambii câteva povestiri comune spuse de Nicolae Filimon (cel dintâi care a publicat la noi basme în foaia ”Țăranului Român” în 1962): ”Dafinu’ Împăratu’ (regăsit la Petre Ispirescu cu numele ”Omul de piatră”), ”Făt-Frumos cu părul de aur”, „Fata de împărat și pescarul”, „Balaurul cu 12 capete”. Tot printre primele povești publicate regăsim și ”Sarea în bucate”, ”Neghiniță”, ”Un ochi plânge, unul râde”, ”Mărul și Părul”, ”Ileana Cosânzeana”,”Ileana cea Șireată”, ”Zâna Zorilor”, ”Doi feți cu stea în frunte” – practic, cam toate basmele copilăriei mele.

Paradoxal, acum trăim timpuri care ne pun mai ușor în legătură, dar care ne și separă. Bunicii nu mai sunt aproape, pentru că părinții s-au mutat în alt oraș sau chiar în altă țară. Cum putem păstra această legătură la fel de solidă ca altă dată? Joacă poveștile un rol important aici?

V. B.: E adevărat, contextul pandemiei actuale ne-a forțat să stăm la distanță unii de alții pentru multe luni. Dar tocmai această distanțare fizică, pornită din grija pentru cei dragi, pentru bunici în mod special, a făcut posibilă găsirea unor noi modalități de a ne apropia, de a ne arăta solidaritatea, de a ne sprijini în momente dificile.

Poate răgazul de a reflecta asupra lucrurilor importante din viața noastră va aduce niște schimbări în viața celor mai mulți dintre noi. Poate vom deveni mai empatici, mai ales față de bunicii și de părinții noștri, care trăiesc oricum în auto-izolare în cea mai mare parte a timpului, exceptând vacanțele și sărbătorile. Poate vom fi mai atenți la ce este valoros în viața noastră și la cât din ce trăim este indus. Avem acum șansa de a reconsidera multe aspecte ale vieții noastre, inclusiv relațiile cu ceilalți. Poate vom reuși să schimbăm lucrurile în bine, poate vom reveni la povești.

Cel mai recent proiect al vostru, „Poveşti de seară… meţeriste”, prin care specialiștii din Muzeul Țăranului citiți povești și legende, trezește interesul copiilor față de lectură, dar îi și recompensează frumos pentru această implicare. Cum a luat naștere această idee?

„Poveşti de seară… meţeriste” este unul dintre primele proiecte din pandemie ale Muzeului Național al Țăranului.

Ideea a apărut de la o nevoie pe care am trăit-o cu toții în această perioadă – aceea de a (ne) asculta mai mult. Cum îngrijorările legate de pandemie au afectat uneori chiar dialogul cu copiii noștri, vulnerabili și ei în această perioadă, am simțit nevoia de a ne refugia împreună cu ei pe tărâmuri unde ne era bine, în țara lui ”a fost odată ca niciodată”.

În condițiile în care eram cu toții izolați în case, ne-am refugiat în cărțile pe care le aveam în casă și i-am îndemnat și pe cei care ne ascultau să facă acest gest de normalitate: să deschidă cartea preferată și să citească. O facem și noi firesc din luna aprilie, în fiecare seară de luni, miercuri și vineri de la ora 20.00, pe pagina de FB Educație Muzeală MȚR.  Sperăm că proiectul va continua și în perioada post-pandemie, câtă vreme se va păstra viu entuziasmul.

În prezent, am ajuns la povestea 49 și ne bucurăm că am atras și micii povestitori în acest proiect, prin concursul derulat de curând, #CitescPoveștiDeSearăMețeriste, la care au participat 23 de copii cu vârsta între 7 – 14 ani. O parte din povești au fost publicate, altele urmează și în luna august.

Le puteți asculta pe toate aici: https://cutt.ly/povestidesearameteriste

O veche vorbă spune: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere”. Experiența de viață, precum și poveștile lor inedite sunt elemente care armonizează și completează educația copiilor. Având în vedere implicarea ta activă în proiecte educaționale inedite în ultimii zece ani, crezi că s-a schimbat ceva în modul în care copiii își percep astăzi bunicii? Cât de importantă ți se pare prezența bunicilor și care este impactul bagajului lor cultural în acest context actual al digitalizării?

Mi se pare că trăim vremuri interesante, în care bunicii sunt ajutați de nepoți să fie la curent cu noile mijloace de comunicare, în care aceiași bunici reușesc să-i smulgă pe copii din fața ecranelor și să-i cucerească în continuare cu povești. Cunosc foarte mulți bunici cu conturi de FB și de Instagram, care utilizează frecvent WhatsApp-ul, ba chiar s-au obișnuit și cu “întâlnirile” pe Zoom. Cei mai mulți sunt instruiți de nepoți. În același timp, cunosc foarte mulți bunici care-și aduc nepoții la ateliere și care le induc dragostea pentru o lume la care nu mai au acces.

Mi se pare foarte interesant că tocmai în lucrurile care aparent îi separă, nepoții și bunicii și-au găsit legăturile. Altele decât le aveam noi, dar la fel de autentice. E adevărat, ritmul nostru de viață este mult mai alert, nu mai reușim să ne regăsim atât de des împreună, așa cum se întâmpla odinioară la țară, unde principala formă de divertisment era în jurul poveștilor, ghicitorilor și povestirilor de viață ale bătrânilor. În timp ce eu îmi amintesc cu nostalgie de vremurile în care noi, copiii, ascultam cu sufletul la gură tot ce povesteau bunicii, băieții mei își vor aminti poate cu o bucurie la fel de mare cum și-au făcut selfie-uri cu bunicii într-o după-amiază în această vacanță, poze pe care le-au editat împreună și apoi le-au transformat în ”stories” pe Instagram.

Câtă vremea trăirea a fost autentică, mi se pare la fel de valoroasă.

Proiectul semnat de tine, BOOKerini, locul unde copiii se împrietenesc cu personajele din litere, cu aventura, dar și cu scriitorii și ilustratorii îndrăgiți ne lipsește în acest an. Ce poți să ne spui despre el?

BOOKerini este un târg internațional de carte pentru copii, care s-a născut acum trei ani tot sub semnul curajului și al schimbării. Mă refer la curajul de a avea un festival dedicat exclusiv literaturii pentru copii, dar și dorinței de a construi un brand inovativ pe piața editorială din România, de talia marilor evenimente de profil din afara țării.

Am conceput BOOKerini ca pe un loc dedicat dialogului – între public și autori, între profesioniști, între poveste și cititor. Este un proiect care a apărut din dragoste pentru povești, din respect pentru cei care realizează cărți pentru copii în România și, mai ales, din respect pentru micii cititori.

În măsura în care nu vom compromite ideea unui dialog cu cartea și cu cei care sunt responsabili de realizarea acesteia, vom avea o ediție pandemică, ce va sta sub semnul Curajului. Am exclus însă varianta online, sperăm să putem pune în practică alte soluții ingenioase, care să ne permită inclusiv adaptarea la schimbările impuse de pandemie.

Din fericire, cred în continuare foarte mult în miracole. Și mai cred că poveștile ne pot salva.

Acum, la final de interviu, poți împărtăși cu noi o amintire preferată de la bunici?

V. B.: Am foarte multe amintiri de la bunici care-mi sunt dragi. Aproape toate au legătură cu ideile de libertate, de curaj, de a fi tot timpul curioasă, de a testa limite, de a lega noi și neașteptate prietenii. Cum este cea despre care vreau să povestesc pe scurt.

Ca-n fiecare vacanță de vară, suntem la bunica din partea tatălui, în Buzău. Norii s-au adunat, lucru care ne bucură, fiindcă deja începe să scadă din dogoarea de peste zi, care ne frige tălpile goale. Ne desprindem cu greu de joc, dar ne este frică de tunete și de fulgere, așa că alergăm spre casă, eu și cele două surori, ținându-ne strâns de mână. În șopron dăm peste puii de găină strânși de bunica – sunt ca niște ghemotoace pufoase și aurii.

Bunica e într-un du-te-vino, intră și iese din casă, aducând lucruri care nu trebuie udate. Începem s-o ajutăm, făcând ce ne spune. În curând începe ploaia, cu stropi mari și reci, așa că bunica ne cheamă în casă, nu înainte de a aranja ceaunul cel mare sub streașină pentru a strânge apa de ploaie, apă bună de făcut baie pe cap. În casă e bine, bunica s-a așezat pe scaunul din fața ușii și privește ploaia, cu o privire tristă, aceeași pe care i-o tot zărim de când bunicul nu mai este. Noi ne înghesuim în jurul ei, ca puii cei mici de găină. Ea ne cuprinde pe toate în brațe, în tăcere, noi ne liniștim și ascultăm răpăiala ploii și bătăile noastre de inimă. Și apoi glasul bunicii, care începe să povestească. Și nu se oprește decât când stă ploaia și noi am vrea să tot plouă.

Mă regăsesc adesea în aceeași relație cu ploaia ca-n ziua aceea: privind-o, ascultând-o, iubind-o.

Interviu de Andreea Dan, Editura Frontiera
Credite foto: Cristian Bâcu, Cosmin Manolache, Valentina Bâcu, Lucian Iordan

Cărți recomandate: