La un pas de dezastru

Atelierul nostru se află într-o fabrică veche de textile dintr-un cartier industrial al Brooklyn-ului, flancat de un canal mirositor. Suntem patru într-o încăpere mare și însorită. Colțul lui Sergio se află chiar sub luminatoarele din care, când plouă, picură uneori apă. În astfel de zile, colțul lui e învăluit în folii de plastic, ca o casă veche din care locatarii au plecat într-o lungă vacanță.

În zilele cu soare, rafturile lui scot la iveală o colecție de comori dăruite de prieteni, găsite pe stradă sau cumpărate de pe eBay. Un șir de păsări din lemn natur, de mărimi diferite. Rațe, pui, lebede, vrăbii. Un urs cioplit, al cărui cap se deschide pentru a dezvălui o călimară. Jucării de pluș orfane, drăgălașe și triste, se îngrămădesc unele în altele într-un colț. Pe pereți se află o colecție de cărți poștale vechi cu The Mystery Spot (o atracție turistică cu bizarerii optice din California), un print de Saul Steinberg, un desen de Arnold Lobel și o fotografie a lui Sergio cu fiica sa, Viola, și Maurice Sendak.

Mai sunt acolo mormane de cărți, mormane de hârtii și mormane de desene, toate gata să pice dintr-o clipă în alta pe podea. (Dar biroul meu e MULT mai dezordonat, așa că nu sunt cea mai potrivită să-mi dau cu părerea). Ține pe birou borcane medicale pline cu un lichid dubios, de fapt acuarele diluate. Căni cu creioane și pensule, sticluțe de tuș și penițe abandonate. O bibliotecară îndrăgostită a spus odată despre Sergio că hainele arată pe el ca un pat nefăcut. Dar desenele făcute în spațiul ăsta șifonat sunt meticulos îngrijite. Nu am văzut linii mai fine ca cele care ies din creionul sau penița lui Sergio. Lucrează simultan la mai multe ilustrații, sprijinindu-le într-un echilibru precar pe orice suprafață disponibilă, fără ca asta să se soldeze vreodată cu un dezastru (mai puțin atunci când i s-a vărsat cerneala, singura dovadă a incidentului fiind doar câteva pete mici și negre rămase pe un perete îndepărtat…).

Sergio pictează repede, cu o încredere de invidiat, aparent fără nicio ezitare, iar teancul de pagini terminate crește cu o viteză impresionantă. Hârtia, ușor curbată de la acuarele, arată ca un pergament medieval.

Taverna cu animale bizare

Atunci când lucrează, Sergio nu e chinuit de indecizii ca noi, restul, pentru că el pictează o lume bine definită. Fiecare carte diferă de celelalte, dar toate personajele par să locuiască în același peisaj. Ilustrațiile lui sunt ușor de recunoscut după dealurile de culoarea bomboanelor și după stâncile ca de cretă.

E ușor să-ți imaginezi personajele din cărțile lui Ruzzier cum dau nas în nas unele cu altele pe vreun drumeag plin de pietricele sau cum contemplă împreună vreun defileu pastelat.

Cum se adună toate la o supă într-o tavernă rustică de pe o coastă de deal – o petrecere la care vin doi șoricei, o rață, un iepure, o adunătură de păsări melancolice, un vulpoi, un hârciog, o cârtiță și bunica ei. Să nu mai pomenim de monștrii de mare, șerpii blănoși, peștii cu un singur ochi și individul despre care eu cred că este alter-ego-ul lui Sergio, o scumpete de personaj mic și roz, cu rât alungit de purcel, urechi în relief, membre care atârnă și o coadă gumoasă.

Supă de buric

Apropo de supă, luăm amândoi prânzul aproape zilnic la atelier. De curând, Sergio a adus la masă un castron mare, plin ochi cu supă. Era densă și consistentă, de să-ți meargă la inimă (la propriu). Și-a cufundat lingura în supă și a scos de acolo un cocoloș mic și rotund.

“Știți cum se cheama supa asta?” a spus vesel. “Supă de buric!”

Carnea din supă era inimă de pui feliată. Fiecare felie semăna, într-adevăr, cu un buric și noi, cei mai sensibili de la masă, ne-am înfiorat. Sergio are o afinitate pentru grotesc, dar îl face cumva adorabil. Cărțile lui sunt pline de tot felul de protuberanțe noduroase, păroase, cărnoase, tumorale – greu de descris. Cresc din plante extratereste sau se rostogolesc pe sub mese. Sunt tulburătoare, și comice, și frumoase, și dezgustătoare. Sergio nu desenează niciodată oameni, dar cred că prin aceste guguloaie fără trup se apropie cel mai mult. E ca și cum ne-am recunoaște cele mai rele bucățele, cele mai stânjenitoare părți ale corpurilor noastre. Dar el le tratează cu tandrețe, expunându-le – chiar dacă stând la pândă prin colțuri sau ițindu-se de sub vreun covor.

Veste de salvare pentru rațe

Cărțile pentru copii au devenit îngrozitor de dulcege în ultimii ani. Ne e frică să nu-i ofensăm pe părinți sau pe bibliotecari, pe profesori sau pe librari. Nu prea ne pasă de copii. Știm că e puțin probabil ca ei să fie deranjați de lucrurile cărora li se opun gardienii. Cărțile lui Sergio se încăpățânează în mod minunat să rămână neîndulcite. Sunt adorate de copii și de cei mai buni dintre oamenii mari. Și-a făcut o lumea a lui, cu regulile proprii. Din când în când, câte un editor îngrijorat îl mai roagă să pună o vestă de salvare pe vreo rață sau să curețe niște cioburi de sticlă, în caz că vreun pui ilustrat s-ar putea tăia la piciorul lui ilustrat – dar, până la urmă, înțelept, capitulează.

Poveștile lui Sergio Ruzzier se petrec într-o lume de vis, o lume eternă – familiară și reconfortantă, dar presărată cu incertitudine. Dincolo de dealul acela durduliu s-ar putea să pândească o râpă. Protagoniștii lui, orice formă ar lua, sunt copii mici; ca păsările de-abia ieșite din ou, sunt vulnerabili, exigenți, încăpățânați, amuzanți, melancolici și incredibil de înduioșători. Dar prin oricâte mici încercări ar trece, știm că vor ajunge în siguranță acasă, la o supă.

O supă cu burice plutitoare.

Traducere de Irina Dumitriu

Produse recomandate: