Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Haiku siberian (II). De vorbă cu Lina Itagaki, ilustratoarea cărții
Cum a trecut Lina Itagaki de la management la artă, cum se naște un personaj de roman grafic dintr-o fotografie de arhivă și alte detalii inedite din culisele cărții „Haiku siberian”.
Cu ocazia apariției în limba română a cărții Haiku siberian, ne-am bucurat să vorbim cu autoarea Jurga Vilė și ilustratoarea Lina Itagaki. Mulțumim, Jurga și Lina!
Romanul „Haiku siberian” a impresionat lumea europeană a cărții încă de la apariția sa, în 2017, și a adunat premii literare importante. În acest articol, puteți citi fragmente din interviul video care a avut loc la sfârșitul anului 2020, în cadrul campaniei noastre de Advent. Veți afla de ce Lina Itagaki are nume japonez, cum a trecut de la management la artă, ce muncă de cercetare în arhive fotografice a făcut înainte de a-și construi personajele și cum a decis care să fie paleta cromatică a cărții. Detalii inedite despre cum a fost scrisă cartea puteți citi în fragmentele de interviu cu scriitoarea Jurga Vile.
Cine este Lina Itagaki?
După ce am terminat școala în Lituania, am avut ocazia să plec în Japonia și să locuiesc acolo timp de șase ani. Am studiat economie internațională și m-am întors în Lituania să lucrez pe o poziție de manager la o companie japoneză. Cream jocuri pe calculator și eram colegă de birou cu oameni care absolviseră Academia de Arte și creau acum imagini pentru jocurile video. Observându-i cum lucrează, am decis că vreau să învăț și eu să desenez, așa că am început să merg la cursuri.
După câțiva ani, am dat examen și am fost acceptată la Academia de Arte din Vilnius. Apoi, biroul nostru s-a închis și am devenit din nou studentă. Aveam deja în jur de 30 de ani. După ce am absolvit Academia de Arte, mă ocupam de benzi desenate și ilustrații, dar nu am avut niciodată o ofertă să ilustrez o carte adevărată. Aceasta a fost cea mai mare dorință a mea – să ilustrez o carte.
Haiku siberian – o propunere inedită
Când am primit această ofertă și mi s-a spus că va fi o bandă desenată cu câteva mențiuni despre Japonia, mi-am dat seama că acoperea tot ceea ce credeam că pot face și că va fi interesant pentru mine să creez așa ceva. Am acceptat imediat. Cum Jurga lucra în domeniul cinematografiei, ea a scris nu doar textul cărții, ci și indicații despre ce ar trebui să desenez, ca un scenariu. Deci aveam la dispoziție două texte, practic, și îmi era clar ce e nevoie să apară în ilustrații. Așa cum poate ați observat, nu am ilustrat strict textul cărții: ilustrațiile spun o poveste suplimentară. Jurga s-a gândit la toate aceste aspecte și, în plus, am avut la dispoziție o mulțime de fotografii de arhivă. Pentru mine, modul acesta de colaborare a funcționat foarte bine și încă mai folosesc această metodă de lucru atunci când creez alte cărți. Le cer autorilor să-mi scrie un scenariu pentru ilustrații.
Un băiețel cu urechi mari și o fetiță cârlionțată
Am folosit drept inspirație câteva fotografii de familie (unele reale), iar pentru alte personaje am căutat pe internet împreună cu Jurga și am ales fețele de persoane care semănau cu personajele din carte, după care am încercat să le ilustrez.
În această fotografie este Algis, așa cum arăta el cu adevărat. La început, l-am desenat conform pozei, dar, după cum știți, în benzile desenate trebuie să desenezi personajul în diverse ipostaze de sute de ori, deci m-am gândit că va fi destul de greu să o iau de la început de fiecare dată, așa că am creat o imagine stilizată foarte simplă a lui Algis și așa a apărut personajul.
Aceasta este o altă fotografie din familia Jurgăi. Băiețelul este tot Algis. Îl puteți recunoaște după urechi. În spate sunt mama lui și mătușa Petronela. În fotografia mică este tatăl lui Algis. Alături, puteți vedea primele mele schițe ale personajelor mamei și tatălui din carte.
Apoi căutam o fotografie cu sora, Dalia. Arată destul de diferit față de realitate, dar Jurga și-a dorit să aibă un stil mai băiețesc, cu păr cârlionțat, deci am decis să arate așa.
Creioane, fotografii și câteva scrisori
Îmi place să desenez cu un creion simplu pe o hârtie A4, deoarece am libertatea să o fac oriunde îmi doresc. În stânga, este desenul original, în creion. După aceea, scanez desenul și adaug culorile pe calculator, este mai rapid.
Nu știam că această carte va fi tradusă, așa că scriam textul lângă ilustrații. Totul era pe hârtie. Mai târziu, când am publicat cartea în franceză, am fost nevoită să șterg textul și să las doar ilustrațiile. Apoi am creat un font pentru jumătate din carte, ca să le facem munca mai ușoară altor graficieni. Acum nu mai fac această greșeală, în speranța că vor fi traduse și alte cărți pe care le ilustrez.
Mai jos, în stânga, este o mostră a unor scrisori reale din arhiva Jurgăi. În dreapta, este scrisoarea făcută de mine. Am luat o bucată de hârtie și un pix, am scris textul pe hârtie și apoi am îndoit hârtia în așa fel încât să formeze un triunghi. Apoi am mototolit-o, ca să arate ca hârtia veche, și am încercat să creez o imagine realistă a scrisorii.
Mai jos, aveți fotografia care m-a inspirat pentru ilustrația care apare pe coperta cărții. Am luat de aici strada din Siberia și le-am înlocuit pe cele două fete cu Algis și Veronica. Această ilustrație a fost, de fapt, creată pentru capitolul “Dragostea”. Este un capitol foarte important din carte, deoarece prezintă dragostea pentru țară, dragostea dintre oameni. Cum toți din carte iubesc pe cineva, am avut multe versiuni ale coperții, cel puțin trei la final, dar am considerat că această ilustrație se potrivește cel mai bine.
Acestea sunt câteva fotografii care m-au ajutat să înțeleg cum se îmbrăcau oamenii în acele vremuri, cum arătau trenurile, bagajele.
Această fotografie a fost folosită drept inspirație pentru scena din Ajunul Crăciunului.
Cum a apărut ideea ilustrațiilor realiste
Și bunicul meu a fost deportat în Siberia, ca și bunicul Jurgăi. Când a venit momentul să realizez ilustrațiile, nu puteam să îmi imaginez cum arăta acolo, deci pentru fiecare scenă a trebuit să mă inspir din poze, ca să le dau o tentă realistă. De fapt, Jurga își imagina cartea cu ilustrații în stil fantezist, dar eu nu am putut să desenez așa, am vrut să pară cât mai realist posibil.
Jurga Vilė: Din fericire, așa a fost, da. Îmi doream să arate în stil fantezist, deoarece la început îmi imaginam totul ca pe un film suprarealist sau mai degrabă ca amintirile unui copil, un fel de vis. Iar în vis, un tren nu ar trebui să arate ca un tren adevărat. Ilustrațiile suprarealiste ar fi compensat textul, care era în mare parte adevărat. Când Lina a început să deseneze și cartea a început să arate ca un manual cu întâmplări adevărate pentru copii, am acceptat imediat. A fost un alt fel de a vedea lucrurile și a fost foarte bine.
Câteva remarci despre culoare
În Haiku siberian predomină nuanțele de maro, iar fundalul textului lasă uneori senzația de „murdar”. Alegerea a fost deliberată: am vrut să redăm faptul că întreaga călătorie a fost murdară. Oamenii călătoreau în vagoane care erau folosite pentru animale și au fost nevoiți să meargă pe jos 10 kilometri până la barăci, prin ploaie, deci din nou prin mizerie. Am vrut ca imaginile să exprime acest sentiment.
La începutul cărții, se povestește mai mult despre călătorie și se vede că fundalul paginii are această culoare a vagonului, un fel de cafeniu-mov. Apoi, personajele ajung în Siberia, unde este început de toamnă, prin urmare fundalul devine galben. Avem apoi un capitol despre iarnă, și aici folosesc un fundal gri. Când se întâmplă ceva teribil, folosesc negru și apoi roșu aprins, culoarea sângelui. Am avut ceva dubii, dacă editorul lituanian va accepta ilustrarea directă a sângelui, un lucru neobișnuit pentru cărțile de copii, dar cumva în această carte s-a potrivit. Nimeni nu s-a plâns.
Acesta este Martin, gânsacul împușcat de soldații sovietici, dar care rămâne ca personaj în carte până la sfârșit. Poate pentru că scena este foarte realist prezentată, gâsca este împușcată și pisoiul este bătut cu un băț, pe când moartea oamenilor este prezentată indirect și foarte poetic. Ei dorm în zăpadă și apoi plutesc în râu. Le poți vedea fețele, dar nicăieri în text nu scrie că au murit, iar eu nu desenez moartea direct. Cred că sângele pisoiului și al gânsacului îi influențează mai mult pe copii, dar pentru adulți, desigur, cea mai cumplită scenă este cea de la sfârșit, când toți îngheață în zăpadă.
Haiku siberian (II). De vorbă cu Lina Itagaki, ilustratoarea cărții
Cum a trecut Lina Itagaki de la management la artă, cum se naște un personaj de roman grafic dintr-o fotografie de arhivă și alte detalii inedite din culisele cărții „Haiku siberian”.
Cu ocazia apariției în limba română a cărții Haiku siberian, ne-am bucurat să vorbim cu autoarea Jurga Vilė și ilustratoarea Lina Itagaki. Mulțumim, Jurga și Lina!
Romanul „Haiku siberian” a impresionat lumea europeană a cărții încă de la apariția sa, în 2017, și a adunat premii literare importante. În acest articol, puteți citi fragmente din interviul video care a avut loc la sfârșitul anului 2020, în cadrul campaniei noastre de Advent. Veți afla de ce Lina Itagaki are nume japonez, cum a trecut de la management la artă, ce muncă de cercetare în arhive fotografice a făcut înainte de a-și construi personajele și cum a decis care să fie paleta cromatică a cărții. Detalii inedite despre cum a fost scrisă cartea puteți citi în fragmentele de interviu cu scriitoarea Jurga Vile.
Cine este Lina Itagaki?
După ce am terminat școala în Lituania, am avut ocazia să plec în Japonia și să locuiesc acolo timp de șase ani. Am studiat economie internațională și m-am întors în Lituania să lucrez pe o poziție de manager la o companie japoneză. Cream jocuri pe calculator și eram colegă de birou cu oameni care absolviseră Academia de Arte și creau acum imagini pentru jocurile video. Observându-i cum lucrează, am decis că vreau să învăț și eu să desenez, așa că am început să merg la cursuri.
După câțiva ani, am dat examen și am fost acceptată la Academia de Arte din Vilnius. Apoi, biroul nostru s-a închis și am devenit din nou studentă. Aveam deja în jur de 30 de ani. După ce am absolvit Academia de Arte, mă ocupam de benzi desenate și ilustrații, dar nu am avut niciodată o ofertă să ilustrez o carte adevărată. Aceasta a fost cea mai mare dorință a mea – să ilustrez o carte.
Haiku siberian – o propunere inedită
Când am primit această ofertă și mi s-a spus că va fi o bandă desenată cu câteva mențiuni despre Japonia, mi-am dat seama că acoperea tot ceea ce credeam că pot face și că va fi interesant pentru mine să creez așa ceva. Am acceptat imediat. Cum Jurga lucra în domeniul cinematografiei, ea a scris nu doar textul cărții, ci și indicații despre ce ar trebui să desenez, ca un scenariu. Deci aveam la dispoziție două texte, practic, și îmi era clar ce e nevoie să apară în ilustrații. Așa cum poate ați observat, nu am ilustrat strict textul cărții: ilustrațiile spun o poveste suplimentară. Jurga s-a gândit la toate aceste aspecte și, în plus, am avut la dispoziție o mulțime de fotografii de arhivă. Pentru mine, modul acesta de colaborare a funcționat foarte bine și încă mai folosesc această metodă de lucru atunci când creez alte cărți. Le cer autorilor să-mi scrie un scenariu pentru ilustrații.
Un băiețel cu urechi mari și o fetiță cârlionțată
Am folosit drept inspirație câteva fotografii de familie (unele reale), iar pentru alte personaje am căutat pe internet împreună cu Jurga și am ales fețele de persoane care semănau cu personajele din carte, după care am încercat să le ilustrez.
În această fotografie este Algis, așa cum arăta el cu adevărat. La început, l-am desenat conform pozei, dar, după cum știți, în benzile desenate trebuie să desenezi personajul în diverse ipostaze de sute de ori, deci m-am gândit că va fi destul de greu să o iau de la început de fiecare dată, așa că am creat o imagine stilizată foarte simplă a lui Algis și așa a apărut personajul.
Aceasta este o altă fotografie din familia Jurgăi. Băiețelul este tot Algis. Îl puteți recunoaște după urechi. În spate sunt mama lui și mătușa Petronela. În fotografia mică este tatăl lui Algis. Alături, puteți vedea primele mele schițe ale personajelor mamei și tatălui din carte.
Apoi căutam o fotografie cu sora, Dalia. Arată destul de diferit față de realitate, dar Jurga și-a dorit să aibă un stil mai băiețesc, cu păr cârlionțat, deci am decis să arate așa.
Creioane, fotografii și câteva scrisori
Îmi place să desenez cu un creion simplu pe o hârtie A4, deoarece am libertatea să o fac oriunde îmi doresc. În stânga, este desenul original, în creion. După aceea, scanez desenul și adaug culorile pe calculator, este mai rapid.
Nu știam că această carte va fi tradusă, așa că scriam textul lângă ilustrații. Totul era pe hârtie. Mai târziu, când am publicat cartea în franceză, am fost nevoită să șterg textul și să las doar ilustrațiile. Apoi am creat un font pentru jumătate din carte, ca să le facem munca mai ușoară altor graficieni. Acum nu mai fac această greșeală, în speranța că vor fi traduse și alte cărți pe care le ilustrez.
Mai jos, în stânga, este o mostră a unor scrisori reale din arhiva Jurgăi. În dreapta, este scrisoarea făcută de mine. Am luat o bucată de hârtie și un pix, am scris textul pe hârtie și apoi am îndoit hârtia în așa fel încât să formeze un triunghi. Apoi am mototolit-o, ca să arate ca hârtia veche, și am încercat să creez o imagine realistă a scrisorii.
Mai jos, aveți fotografia care m-a inspirat pentru ilustrația care apare pe coperta cărții. Am luat de aici strada din Siberia și le-am înlocuit pe cele două fete cu Algis și Veronica. Această ilustrație a fost, de fapt, creată pentru capitolul “Dragostea”. Este un capitol foarte important din carte, deoarece prezintă dragostea pentru țară, dragostea dintre oameni. Cum toți din carte iubesc pe cineva, am avut multe versiuni ale coperții, cel puțin trei la final, dar am considerat că această ilustrație se potrivește cel mai bine.
Acestea sunt câteva fotografii care m-au ajutat să înțeleg cum se îmbrăcau oamenii în acele vremuri, cum arătau trenurile, bagajele.
Această fotografie a fost folosită drept inspirație pentru scena din Ajunul Crăciunului.
Cum a apărut ideea ilustrațiilor realiste
Și bunicul meu a fost deportat în Siberia, ca și bunicul Jurgăi. Când a venit momentul să realizez ilustrațiile, nu puteam să îmi imaginez cum arăta acolo, deci pentru fiecare scenă a trebuit să mă inspir din poze, ca să le dau o tentă realistă. De fapt, Jurga își imagina cartea cu ilustrații în stil fantezist, dar eu nu am putut să desenez așa, am vrut să pară cât mai realist posibil.
Jurga Vilė: Din fericire, așa a fost, da. Îmi doream să arate în stil fantezist, deoarece la început îmi imaginam totul ca pe un film suprarealist sau mai degrabă ca amintirile unui copil, un fel de vis. Iar în vis, un tren nu ar trebui să arate ca un tren adevărat. Ilustrațiile suprarealiste ar fi compensat textul, care era în mare parte adevărat. Când Lina a început să deseneze și cartea a început să arate ca un manual cu întâmplări adevărate pentru copii, am acceptat imediat. A fost un alt fel de a vedea lucrurile și a fost foarte bine.
Câteva remarci despre culoare
În Haiku siberian predomină nuanțele de maro, iar fundalul textului lasă uneori senzația de „murdar”. Alegerea a fost deliberată: am vrut să redăm faptul că întreaga călătorie a fost murdară. Oamenii călătoreau în vagoane care erau folosite pentru animale și au fost nevoiți să meargă pe jos 10 kilometri până la barăci, prin ploaie, deci din nou prin mizerie. Am vrut ca imaginile să exprime acest sentiment.
La începutul cărții, se povestește mai mult despre călătorie și se vede că fundalul paginii are această culoare a vagonului, un fel de cafeniu-mov. Apoi, personajele ajung în Siberia, unde este început de toamnă, prin urmare fundalul devine galben. Avem apoi un capitol despre iarnă, și aici folosesc un fundal gri. Când se întâmplă ceva teribil, folosesc negru și apoi roșu aprins, culoarea sângelui. Am avut ceva dubii, dacă editorul lituanian va accepta ilustrarea directă a sângelui, un lucru neobișnuit pentru cărțile de copii, dar cumva în această carte s-a potrivit. Nimeni nu s-a plâns.
Acesta este Martin, gânsacul împușcat de soldații sovietici, dar care rămâne ca personaj în carte până la sfârșit. Poate pentru că scena este foarte realist prezentată, gâsca este împușcată și pisoiul este bătut cu un băț, pe când moartea oamenilor este prezentată indirect și foarte poetic. Ei dorm în zăpadă și apoi plutesc în râu. Le poți vedea fețele, dar nicăieri în text nu scrie că au murit, iar eu nu desenez moartea direct. Cred că sângele pisoiului și al gânsacului îi influențează mai mult pe copii, dar pentru adulți, desigur, cea mai cumplită scenă este cea de la sfârșit, când toți îngheață în zăpadă.
Lina Itagaki (stânga) și Jurga Vilė (dreapta)
Traducere de Elena Dobre