Haiku siberian (I). De vorbă cu Jurga Vile, autoarea cărții

Cu ocazia apariției în limba română a cărții „Haiku siberian„, ne-am bucurat să vorbim cu autoarea Jurga Vilė și ilustratoarea Lina Itagaki. Mulțumim, Jurga și Lina!

Romanul a impresionat lumea europeană a cărții încă de la apariția sa, în 2017, și a adunat premii literare importante. În acest articol, puteți citi fragmente din interviul video care a avut loc la sfârșitul anului 2020, în cadrul campaniei noastre de Advent. Am selectat mai jos povești din culisele scrierii cărții, așa cum ni le-a împărtășit autoarea Jurga Vilė. Detalii inedite despre procesul de ilustrare al cărții puteți citi în fragmentele de interviu cu ilustratoarea Lina Itagaki.

Cum am început să scriu

Nu pot să spun că scriu pentru copii. Mai degrabă aș spune că îmi place să scriu. Scriu de când mă știu o mulțime de scrisori și jurnale, mici mesaje și cărți personalizate. Am scris aproape douăzeci de cărți personalizate. Oamenii începuseră să îmi spună că ar trebui să scriu o carte normală, pentru că scriam tot timpul. Când am scris cărți normale, nu au fost însă publicate. Era greu să le public, deoarece erau extrem de neobișnuite. Într-un final, a venit și acest moment când am scris această primă carte, care a fost pentru copii. 

Am fost foarte fericită că Haiku siberian s-a întâmplat să fie prima mea carte, deoarece este acum cartea mea de vizită. A avut mare succes, și lucrurile s-au îngreunat oarecum, pentru că oamenii au așteptări mari acum. În această perioadă, o adaptez pentru film și audiovizual. De altfel, eu am făcut mereu parte din lumea filmului și a traducerilor.

Acesta este, pe scurt, traseul meu de scriitor. După Haiku siberian, am mai scris cărți. Unele vor apărea în curând, dar Haiku siberian este povestea care m-a introdus în lumea cărților.

Povestea adevărată din spatele cărții

Povestea din spatele cărții Haiku siberian este povestea familiei mele – de fapt, a tatălui meu. Algis, personajul principal, este tatăl meu, deși în realitate avea o vârstă mai mică. Știind că urma să fie publicată cartea, tata a fost îngrijorat multă vreme, pentru că i-am schimbat puțin povestea. Tata se comporta ca toți oamenii din generația lui, i se părea că ce am scris este o ficțiune, deci o minciună.

Dar povestea lui este la fel ca cea a multor copii din acele vremuri, când țara a fost ocupată de Rusia sovietică. La un an de la ocupație, o mulțime de oameni au fost trimiși în Siberia. Bărbații erau separați de familiile lor, deci acolo ajungeau mai mult femei și copii. Bărbații erau trimiși către alte lagăre de muncă și mare parte dintre ei nu s-au mai întors de acolo.

Așadar, tatăl meu era un băiețel când a plecat spre Siberia cu mama lui, cu sora și cu sora tatălui lui, mătușa Petronela, care este un personaj important din carte și o persoană reală. Cum nu îl aveau pe tată cu ei, deoarece fusese separat de familie, mătușa a preluat rolul tatălui. Ea a fost cea care a avut grijă de toți, chiar dacă era bolnavă și lipsită de puteri.

Lucrurile s-au întâmplat în felul următor: când tata s-a întors din Siberia, ne spunea ce s-a întâmplat sub forma unor povești mie și fratelui meu, dar semănau cu poveștile de noapte bună despre o țară îndepărtată în care avusese niște aventuri, nu toate triste. Totul era în imaginația noastră, dar nu ne era foarte clar cum s-au petrecut lucrurile. Aceasta este povestea adevărată din spatele cărții. Am păstrat această poveste și am vrut să o spun într-o bună zi.

Când a murit bunica, am găsit un carnet mic despre Siberia

Două lucruri m-au inspirat să scriu. Unul dintre ele a fost felul în care tatăl meu îmi spunea povești. Mai târziu, când am crescut și m-a interesat acest subiect, tata spunea mereu că nu își mai amintește despre Siberia. Noroc că am avut jurnalul bunicii! Am cunoscut-o pe bunica, dar, cât a fost în viață, nu am vorbit deloc despre Siberia. Când a murit, am găsit jurnalul ei: o agendă micuță, care m-a inspirat să spun povestea într-un fel diferit.

În Lituania au apărut foarte multe cărți despre exil, despre tot ce s-a întâmplat după câștigarea independenței, dar oamenii își păstraseră secrete poveștile o lungă perioadă de timp. Multe cărți erau foarte greu de citit, conțineau povești îngrozitoare. Jurnalul bunicii mele nu fusese scris în Siberia și era foarte diferit. Conținea informații despre natură și despre lucruri mărunte. Bunica fusese atentă la tot felul de detalii și mici miracole trăite în acea situație. M-a mișcat atât de mult tot ce am citit în jurnal, încât mi-am zis că așa vreau să scriu, scoțând în evidență nu evenimentele uriașe, ci situațiile mărunte, detaliile. Copiii ajunși acolo erau tot copii, deci nu doar plângeau, ci mai și râdeau.

În căutarea unui ilustrator

Ajunsesem în acel punct când căutam un ilustrator, deoarece textul fusese scris. Căutam împreună cu editorul nostru, Sigita de la Golden Fish. De fapt, ajunsesem să căutăm pe internet, deoarece nu am putut alege dintre oamenii pe care îi cunoșteam pe cineva care să poată duce la capăt o muncă așa de mare. Căutam deja de aproape o oră, când Sigita și-a amintit de o artistă lituaniană, o artistă tânără cu nume japonez  – și cum alesesem deja numele cărții “Haiku siberian”, ni s-a părut că s-ar potrivi. De fapt, nu știam exact ce căutam, deoarece nici Lina nu publicase încă vreo carte, dar făcuse o mulțime de alte lucruri. Așadar, am găsit-o pe Lina Itagaki cu numele ei japonez și am aflat câte ceva din povestea ei. Am citit câteva articole și interviuri despre cum a trăit în Japonia și întreaga ei experiență și, imediat ce am întâlnit-o, am simțit că ea este persoana potrivită. Am contactat-o și ne-am întâlnit exact cu o săptămână înainte de a pleca spre Spania. Din întâmplare, ea venea la Vilnius. Ne-am întâlnit la o cafea, i-am prezentat proiectul și am întrebat-o dacă și-ar dori să încerce să deseneze și… asta a fost tot. O voi lăsa pe Lina să spună povestea mai departe.

Scenariu sau roman grafic?

Povestea este mai lungă. La început, cartea semăna mai mult cu un scenariu pentru film, deoarece încercam să intru la o școală de scenaristică din Franța. Trebuia să scriu un scenariu, așa că mi-am imaginat câteva scene de film. După aceea, am avut în plan să scriu o carte, dar nu neapărat una pentru copii. Și timpul trecea… Numai familia mea știe de câți ani tot spuneam că voi scrie cartea asta! 

Într-un final, când aveam deja copii, trecuseră foarte mulți ani și trăiam în Spania. În Lituania, benzile desenate nu erau așa de populare. Acum încep să fie. Copiii mei au crescut cu benzi desenate în mare parte traduse în spaniolă din limba franceză. Văzând cât de mult le plac benzile desenate, am încercat să mă gândesc la moduri diferite de a le spune copiilor povestea Siberiei, dar nu în stilul unui roman. Așa am decis că ar trebui să fie un roman grafic.

Un Crăciun în exil

Lucrul care m-a impresionat cel mai mult dintre cele spuse de bunica a fost povestea Crăciunului petrecut în Siberia. A primit un singur pește, pe care a trebuit să îl împartă cu foarte mulți oameni. Pentru mine, această amintire a fost dintre cele mai puternice. O mulțime de oameni nu au avut parte nici măcar de un singur pește! În carte, nici măcar nu apucă să îl guste, pentru că îl mănâncă un câine. Așadar, am vrut să prezint situația ca și cum și-ar fi imaginat, dar erau fericiți chiar și așa. În Lituania, peștele este un element foarte important la masa de Ajun. Pentru mine, este unul dintre cele mai triste momente din carte, pentru că în Siberia erau nevoiți să muncească din greu, să supraviețuiască, iar apoi luau loc la masă și realizau ce li se întâmplă cu adevărat. În asemenea clipe, se luau de mâini și își dădeau seama cât de aspre și de reci le erau mâinile. 

Japonezi în Siberia?

Voi încerca să explic cum a apărut elementul japonez în această carte. Așa cum am mai spus, atunci când am citit jurnalul bunicii, m-a impresionat felul în care l-a scris și am încercat să caut un cuvânt care să exprime senzația stranie pe care o aveam când îl citeam. Este un jurnal scurt, profund și emoționant. Așadar, când am găsit acest cuvânt, haiku, titlul a căpătat nota japoneză: Haiku siberian. 

Am început apoi să mă gândesc la japonezi și cumva mi-am adus aminte de o piesă de teatru care punea în scenă povestea unui bărbat japonez și a unei femei lituaniane din Siberia. Am găsit povestea și am aflat că japonezii deveniseră prizonieri de război în Siberia în aceleași locuri înainte de lituanieni. Anii erau diferiți, dar câteodată se întâmpla să fie împreună. Am căutat să aflu dacă erau și japonezi în locul unde a fost tatăl meu. Am descoperit că au fost și ei acolo. L-am întrebat pe tata dacă își amintește să fi fost japonezi în Siberia odată cu el, dar s-a mirat: “Japonezi, despre ce vorbești? Nu-mi amintesc nimic despre japonezi, absolut nimic!” Apoi, într-o zi, parcă s-a transformat într-un copil și a început să îmi povestească scena pe care am scris-o în carte: „A, da! Îmi amintesc cum s-au deschis porțile și au ieșit afară cărucioarele cu trupurile lor, care semănau cu niște păpuși!”. M-a impresionat mult faptul că și-a amintit! Nu i-a văzut, dar erau exact lângă el. Așa că, pentru mine, a devenit foarte evident că în carte trebuie să apară și japonezi. În felul acesta, cartea a devenit și povestea altor națiuni, pentru că nu doar lituanienii au fost deportați acolo. 

O carte în care istoria mică se întâlnește cu istoria mare

Multe țări au cunoscut momente dureroase în istoria lor și de aceea pot înțelege ce simt alți oameni care au trecut prin așa ceva. Pe lângă asta, cred că povestea lui Algis și a familiei sale este o poveste universală. Cred că este o carte interesantă în mod special acum, când ne întâlnim cu atâtea povești despre exil și refugiați. Într-un fel, este aceeași poveste, a omului forțat să-și părăsească locul său, casa sa. Este vorba și despre cum a fost ocupată o țară, dar și despre felul în care istoria mică se întâlnește cu istoria mare.

Traducere de Elena Dobre