Cum îi facem pe copii să citească?

După mai bine de 200 de volume citite și răs-citite, mi-am dat seama de un lucru: nu există cărți bune pentru copii și cărți proaste pentru copii. Există doar lecturi bune și lecturi slabe ale aceleiași cărți.

Cititul e o activitate de familie, un fel de a fi împreună

Cartea e doar un pretext al întâlnirii cu cei mici. Copiii nu vor atât cartea, cât împreună-citirea. Vor să ne vadă și să ne audă în postúri noi: de motani, de urși, de vrăjitori sau de avioane. Vor să înțeleagă lumea prin noi. Vor să învețe cuvintele așa cum le pronunțăm noi (ați remarcat, sunt sigur, atenția cu care copiii mici se uită la buzele adulților atunci când aceștia vorbesc.) Vor să se facă oameni așa cum suntem noi.

Așadar, la întâlnirea de fiecare seară cu copilul nu vin autorii cărților, ci voi înșivă. Aveți încredere și în relația pe care o construiți cu copilul. Încercați să vă smulgeți oboselii, stresului, rutinei, să citiți povestea așa cum ați vrea s-o citească el. Cu bucurie, prospețime, curiozitate, de parcă ar fi prima și ultima poveste din lume.

Din aceste întâlniri, copilul va învăța relația cu cartea, cu textul, cu povestea. Dacă în jurul său cărțile sunt tratate ca niște produse, și copilul le va trata la fel. Dacă sunt prețuite ca niște prieteni, și copilul le va privi ca pe ființe vii. Dacă îi citiți grăbit, va fușări și el tot ce-i va pica în mână. Dacă îi citiți așezat, cu accentele puse corect, îi veți da o făclie cu care să lumineze fiecare cotlon al cărților pe care le va aborda când va crește.

Copilul-cititor și adultul care citește în preajma lui

Aud adeseori părinți care se plâng (Al meu nu citește deloc!) sau care se laudă (Al meu e toată ziua cu cartea în mână!). Nu aș fetișiza cititul. În sine, nu e nici bun, nici rău. E un mijloc, o aptitudine legată de tehnologie (pentru că alfabetul și tiparul sunt tehnologii), la fel ca utilizarea calculatorului, a plugului sau a energiei atomice. Orice tehnologie poate fi folosită în scopuri nobile sau distructive. Faptul că un individ – copil sau matur – citește e irelevant în absența scopului pentru care o face.

Mie, de exemplu, nu-mi place să citesc. Îmi obosește ochii și-mi dă dureri de umeri. Nu citesc de plăcere, ci pentru că sunt obligat s-o fac. Ce mă obligă? Dorința de a cunoaște. Setea de adevăr. Simt că mă sufoc dacă nu înțeleg un subiect sau altul, iar singura cale de a le pătrunde este lectura îndelungată și atentă, de multe ori însoțită de un carnet de notițe. Asta mă face să citesc atât de mult încât, la un moment dat, am ajuns să și scriu.

Dragostea pentru citit și dragostea pentru adevăr

Un copil-cititor va fi mai curând mișcat de dragostea pentru adevăr decât de dragostea pentru citit. Adevărul, ca un pol magnetic, îl va atrage către el din orice punct se va afla și, sub îndrumarea părintească, îi va deschide căi nebănuite. Dintr-o carte frivolă despre un dinozaur roz puteți ajunge, în pași puțini și logici, la erele geologice, la structura sistemului solar, la apariția vieții și la geneza Universului.

Copilul care e deprins să iubească adevărul și e înconjurat de cărți, de muzică, de natură, la adăpostul iubirii de-acasă, își va găsi calea singur.

BRAD FLORESCU

jurnalist și călător în jurul lumii,
pentru care anii de călătorii
au fost tot atâtea prilejuri de a
aduna povești din culturi diverse