Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Cum înțelegem ceea ce citim?
Autoarea articolului de mai jos este scriitoarea, jurnalista și profesoara Marina Aromștam. Printre alte activități dedicate literaturii pentru copii, Marina coordonează blogul de lectură Papmambook și ne-a acordat cu generozitate permisiunea de a prelua articolele sale. Ni se pare că un copil care a învățat să citească silabe, cuvinte scurte sau chiar propoziții din abecedar …
Autoarea articolului de mai jos este scriitoarea, jurnalista și profesoara Marina Aromștam. Printre alte activități dedicate literaturii pentru copii, Marina coordonează blogul de lectură Papmambook și ne-a acordat cu generozitate permisiunea de a prelua articolele sale.
Ni se pare că un copil care a învățat să citească silabe, cuvinte scurte sau chiar propoziții din abecedar știe să citească, dar în realitate el doar și-a însușit abilitățile de bază care fac posibilă lectura. Să ne gândim: oare copilul de 1 an, care începe să facă primii pași, a învățat cu adevărat să meargă? Cu siguranță că nu. Doar atunci când nu se mai clatină și cade, ci poate să fugă, să sară și să joace tot felul de jocuri în care fuge și sare – cu alte cuvinte, doar atunci când poate să se miște independent putem spune că a învățat să meargă. În cazul cititului, lucrurile sunt și mai complexe.
Ca părinți, depunem eforturi să ne învățăm copiii literele și să parcurgem alături de ei abecedarul. În n mod ciudat, capacitatea lor de înțelegere rămâne în plan secund. Dacă totuși este importantă pentru noi, socotim că nu se referă la altceva decât la înțelegerea formală a unui text. Mai mult, ne-am obișnuit să punem copilului întrebări despre text, pentru a afla ce „a înțeles”. Și, folosind modele pedagogice moștenite de la cei dinaintea noastră, începem și întrebăm:
Despre ce este vorba în poveste?
Ce s-a întâmplat cu personajul principal?
Cine l-a ajutat?
Cum l-a învins pe personajul rău?
Pentru ca la final să dăm lovitura de grație:
Care este ideea principală din carte? Ce ne învață povestea?
Ultimele două întrebări
sunt clasice. Clasice pentru cine vrea să distrugă lectura. Am învățat la
școală că „dialogul este o conversație dintre două sau mai multe persoane”. Din
păcate, nu ne trece prin cap că dialogul dintre copil și părinte sau dintre
copil și profesor are nevoie de o altă definiție. De pildă, aceea de
„conversație dintre doi oameni interesați”. La urma urmei, și dialogul dintre
anchetator și infractor poate fi considerat un dialog. Dar numai una dintre
părți este, în acest caz, interesată de schimbul de informații.
Iată însă că părintele sau
profesorul pot fi mai rău decât anchetatorii, pentru că ei înșiși sunt complet
dezinteresați de răspunsurile la întrebări. Când întrebăm „Ce ne învață
povestea?”, presupunem că nu există decât un singur răspuns, și pe acela îl
știe doar adultul. Copilului îi revine partea de a ghici acest răspuns. Nu
să-și aleagă cuvintele în acord cu ceea ce gândește sau simte, nu să încerce să
exprime ce l-a mișcat când a ascultat povestea, ce l-a lăsat indiferent, ce l-a
deranjat și de ce – nu, doar să ghicească ce dorește să audă adultul.
Este adevărat, există copii
cu dificultăți de citire care nu deslușesc toate legăturile logice dintre
personaje și întâmplări. Acești copii citesc cu voce tare cuvintele, dar nu
reușesc să prindă înțelesul lor sau să-și formeze o imagine coerentă în minte.
Un copil care se chinuie să citească pare angajat într-o muncă fizică dificilă,
iar acest lucru se vede cu ochiul liber. Pe un astfel de copil nu are sens să-l
îndreptăm spre subiecte complexe de dezbatere, ci trebuie să descoperim motivul
dificultăților sale. Nu discutăm însă aici despre situațiile excepționale, ci
despre cele obișnuite, în care un copil este pus în fața unui text pe care este
complet echipat să-l înțeleagă. Vrem să aflăm impresiile lui, vrem să știm ce
gândește și ce simte.
O întrebare mult mai
potrivită ar fi: „Ce îți spune ție cartea asta?” În felul acesta, accentul cade
pe cititor. Recunoaștem că este un participant deplin la lectură. Recunoaștem
că cititul înseamnă comunicare – comunicare între două părți, scriitor și
cititor. Cititorul nu este o parte pasivă în acest dialog. Doar prin el textul
scris capătă înțeles. Prin efortul lui interior, care nu poate fi niciodată
înlocuit de formule „potrivite” sau de explicații gata făcute.
Din această perspectivă,
înțelegerea unui text înseamnă capacitatea de a vorbi despre ceea ce s-a citit.
Cadrul în care se poartă conversația nu este acela de „scriitorul exprimă ceea
ce gândim cu toții/doar un punct de vedere subiectiv”, ci mai degrabă „pe mine
mă atinge/nu îmi spune nimic cartea”. Pare o simplificare, dar e nevoie de
sinceritate și dedicație pentru a ajunge aici.
Următorul pas este să îți explici de ce textul
te atinge atât de profund. Nu ce a vrut să spună autorul (autorul nu este
întotdeauna sigur de el însuși și, uneori, dorința lui de a spune ceva
contrazice rezultatul), ci ce pot eu, ca cititor anume, să iau din textul aflat
în fața mea.
Dacă înțeleg o „lecție” sau
dacă văd o „morală” în poveste, este treaba mea. Poate sunt capabil să
împărtășesc acest lucru altora într-un mod interesant. Interpretarea pe care o
dau eu textului va spune despre mine tot atât cât va spune despre autor și
carte.
În felul acesta, o
conversație despre cărți – inclusiv conversațiile cu copiii – devine cu
adevărat o conversație personală. Dialogul presupune respect pentru libertatea
de percepție a cititorului și pentru responsabilitatea lui.
E bine să obișnuim copilul cu o astfel de înțelegere a textului de când începem să-i citim. Desigur, va trebui să vorbim despre ceea ce citim – dar important este cum. Eu aș începe așa (vorbind despre Degețica lui Andersen, de exemplu, sau despre Pinocchio):
Mi-a părut rău când Rândunica a ajuns casă la Șoarece și Cârtiță. Nu le
păsa deloc de ea. Dacă aș fi găsit Rândunica, n-aș fi vorbit așa despre ea.
Pinocchio m-a dezamăgit. A mințit din nou și i-a crescut nasul. Tu
cunoști copii care mint? Cum au nasul? Cum ar fi dacă le-ar crește nasul ca o
creangă de copac?
Astfel de comentarii făcute
la persoana I , în care vorbim direct despre ce simțim, le permit copiilor
să-și exprime acordul sau dezacordul – altfel spus, să-și găsească propria
poziție. Răspunsul lor poate fi lung sau scurt, iar asta depinde de mai mulți
factori. De multe ori, copiilor nu le place să vorbească despre ce au citit
imediat când se termină povestea: pentru asta, impresiile trebuie puse în
cuvinte, ceea ce nu e deloc ușor. Ba mai mult, formularea sentimentelor cumva
le subminează.
Copiii ar fi bine să-și
lase impresiile la „dospit”, să le poarte cu ei o vreme după încheierea
lecturii. Le putem reaminti despre ce au citit a doua zi, de exemplu: „Hei, îți
amintești ce am citit despre Pettson și Findus? Mai știi ce caraghios a fost/ce
ne-am speriat? Mai știi cine l-a ajutat pe Findus când s-a rătăcit? Poate și
noi avem niște făpturi prin casă și nu ne-am dat seama?”
Un dialog bazat pe temele
sau personajele despre care a citit copilul devine o „socializare” a
experienței lui de viață. Cititul îi dă sentimentul unei experiențe pe care o
împărtășește cu adultul, dar transpunerea ulterioară a acelei experiențe în
cuvinte este esențială pentru dezvoltarea gândirii copilului.
Ce am scris aici nu poate
fi însă socotit o „metodă”. Citiți, așteptați momentul potrivit după ce lectura
s-a încheiat, faceți comentarii la persoana I… Când copiii și adulții
comunică între ei, când dialogul nu este doar o valoare, ci o bucurie
reciprocă, atunci acesta se naște firesc, de la sine.
Cum înțelegem ceea ce citim?
Autoarea articolului de mai jos este scriitoarea, jurnalista și profesoara Marina Aromștam. Printre alte activități dedicate literaturii pentru copii, Marina coordonează blogul de lectură Papmambook și ne-a acordat cu generozitate permisiunea de a prelua articolele sale. Ni se pare că un copil care a învățat să citească silabe, cuvinte scurte sau chiar propoziții din abecedar …
Autoarea articolului de mai jos este scriitoarea, jurnalista și profesoara Marina Aromștam. Printre alte activități dedicate literaturii pentru copii, Marina coordonează blogul de lectură Papmambook și ne-a acordat cu generozitate permisiunea de a prelua articolele sale.
Ni se pare că un copil care a învățat să citească silabe, cuvinte scurte sau chiar propoziții din abecedar știe să citească, dar în realitate el doar și-a însușit abilitățile de bază care fac posibilă lectura. Să ne gândim: oare copilul de 1 an, care începe să facă primii pași, a învățat cu adevărat să meargă? Cu siguranță că nu. Doar atunci când nu se mai clatină și cade, ci poate să fugă, să sară și să joace tot felul de jocuri în care fuge și sare – cu alte cuvinte, doar atunci când poate să se miște independent putem spune că a învățat să meargă. În cazul cititului, lucrurile sunt și mai complexe.
Ca părinți, depunem eforturi să ne învățăm copiii literele și să parcurgem alături de ei abecedarul. În n mod ciudat, capacitatea lor de înțelegere rămâne în plan secund. Dacă totuși este importantă pentru noi, socotim că nu se referă la altceva decât la înțelegerea formală a unui text. Mai mult, ne-am obișnuit să punem copilului întrebări despre text, pentru a afla ce „a înțeles”. Și, folosind modele pedagogice moștenite de la cei dinaintea noastră, începem și întrebăm:
Despre ce este vorba în poveste?
Ce s-a întâmplat cu personajul principal?
Cine l-a ajutat?
Cum l-a învins pe personajul rău?
Pentru ca la final să dăm lovitura de grație:
Care este ideea principală din carte? Ce ne învață povestea?
Ultimele două întrebări sunt clasice. Clasice pentru cine vrea să distrugă lectura. Am învățat la școală că „dialogul este o conversație dintre două sau mai multe persoane”. Din păcate, nu ne trece prin cap că dialogul dintre copil și părinte sau dintre copil și profesor are nevoie de o altă definiție. De pildă, aceea de „conversație dintre doi oameni interesați”. La urma urmei, și dialogul dintre anchetator și infractor poate fi considerat un dialog. Dar numai una dintre părți este, în acest caz, interesată de schimbul de informații.
Iată însă că părintele sau profesorul pot fi mai rău decât anchetatorii, pentru că ei înșiși sunt complet dezinteresați de răspunsurile la întrebări. Când întrebăm „Ce ne învață povestea?”, presupunem că nu există decât un singur răspuns, și pe acela îl știe doar adultul. Copilului îi revine partea de a ghici acest răspuns. Nu să-și aleagă cuvintele în acord cu ceea ce gândește sau simte, nu să încerce să exprime ce l-a mișcat când a ascultat povestea, ce l-a lăsat indiferent, ce l-a deranjat și de ce – nu, doar să ghicească ce dorește să audă adultul.
Este adevărat, există copii cu dificultăți de citire care nu deslușesc toate legăturile logice dintre personaje și întâmplări. Acești copii citesc cu voce tare cuvintele, dar nu reușesc să prindă înțelesul lor sau să-și formeze o imagine coerentă în minte. Un copil care se chinuie să citească pare angajat într-o muncă fizică dificilă, iar acest lucru se vede cu ochiul liber. Pe un astfel de copil nu are sens să-l îndreptăm spre subiecte complexe de dezbatere, ci trebuie să descoperim motivul dificultăților sale. Nu discutăm însă aici despre situațiile excepționale, ci despre cele obișnuite, în care un copil este pus în fața unui text pe care este complet echipat să-l înțeleagă. Vrem să aflăm impresiile lui, vrem să știm ce gândește și ce simte.
O întrebare mult mai potrivită ar fi: „Ce îți spune ție cartea asta?” În felul acesta, accentul cade pe cititor. Recunoaștem că este un participant deplin la lectură. Recunoaștem că cititul înseamnă comunicare – comunicare între două părți, scriitor și cititor. Cititorul nu este o parte pasivă în acest dialog. Doar prin el textul scris capătă înțeles. Prin efortul lui interior, care nu poate fi niciodată înlocuit de formule „potrivite” sau de explicații gata făcute.
Din această perspectivă, înțelegerea unui text înseamnă capacitatea de a vorbi despre ceea ce s-a citit. Cadrul în care se poartă conversația nu este acela de „scriitorul exprimă ceea ce gândim cu toții/doar un punct de vedere subiectiv”, ci mai degrabă „pe mine mă atinge/nu îmi spune nimic cartea”. Pare o simplificare, dar e nevoie de sinceritate și dedicație pentru a ajunge aici.
Următorul pas este să îți explici de ce textul te atinge atât de profund. Nu ce a vrut să spună autorul (autorul nu este întotdeauna sigur de el însuși și, uneori, dorința lui de a spune ceva contrazice rezultatul), ci ce pot eu, ca cititor anume, să iau din textul aflat în fața mea.
Dacă înțeleg o „lecție” sau dacă văd o „morală” în poveste, este treaba mea. Poate sunt capabil să împărtășesc acest lucru altora într-un mod interesant. Interpretarea pe care o dau eu textului va spune despre mine tot atât cât va spune despre autor și carte.
În felul acesta, o conversație despre cărți – inclusiv conversațiile cu copiii – devine cu adevărat o conversație personală. Dialogul presupune respect pentru libertatea de percepție a cititorului și pentru responsabilitatea lui.
E bine să obișnuim copilul cu o astfel de înțelegere a textului de când începem să-i citim. Desigur, va trebui să vorbim despre ceea ce citim – dar important este cum. Eu aș începe așa (vorbind despre Degețica lui Andersen, de exemplu, sau despre Pinocchio):
Mi-a părut rău când Rândunica a ajuns casă la Șoarece și Cârtiță. Nu le păsa deloc de ea. Dacă aș fi găsit Rândunica, n-aș fi vorbit așa despre ea.
Pinocchio m-a dezamăgit. A mințit din nou și i-a crescut nasul. Tu cunoști copii care mint? Cum au nasul? Cum ar fi dacă le-ar crește nasul ca o creangă de copac?
Astfel de comentarii făcute la persoana I , în care vorbim direct despre ce simțim, le permit copiilor să-și exprime acordul sau dezacordul – altfel spus, să-și găsească propria poziție. Răspunsul lor poate fi lung sau scurt, iar asta depinde de mai mulți factori. De multe ori, copiilor nu le place să vorbească despre ce au citit imediat când se termină povestea: pentru asta, impresiile trebuie puse în cuvinte, ceea ce nu e deloc ușor. Ba mai mult, formularea sentimentelor cumva le subminează.
Copiii ar fi bine să-și lase impresiile la „dospit”, să le poarte cu ei o vreme după încheierea lecturii. Le putem reaminti despre ce au citit a doua zi, de exemplu: „Hei, îți amintești ce am citit despre Pettson și Findus? Mai știi ce caraghios a fost/ce ne-am speriat? Mai știi cine l-a ajutat pe Findus când s-a rătăcit? Poate și noi avem niște făpturi prin casă și nu ne-am dat seama?”
Un dialog bazat pe temele sau personajele despre care a citit copilul devine o „socializare” a experienței lui de viață. Cititul îi dă sentimentul unei experiențe pe care o împărtășește cu adultul, dar transpunerea ulterioară a acelei experiențe în cuvinte este esențială pentru dezvoltarea gândirii copilului.
Ce am scris aici nu poate fi însă socotit o „metodă”. Citiți, așteptați momentul potrivit după ce lectura s-a încheiat, faceți comentarii la persoana I… Când copiii și adulții comunică între ei, când dialogul nu este doar o valoare, ci o bucurie reciprocă, atunci acesta se naște firesc, de la sine.
Sursa foto: pixabay.com
Traducere din limba engleză: Ileana Achim