Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Cinci lecții despre culoare (IV) / Anna Castagnoli
Acest articol face parte dintr-o serie de cinci articole scrise de Francesca Chessa și prezintă elemente fundamentale de teoria culorii. Francesca Chessa este ilustratoare și predă teoria culorii și a formei la Institutul European de Design din Torino. După ce am analizat, în postările precedente, contrastul culorilor complementare, pe cel al culorilor pure și …
Acest articol face parte dintr-o serie de cinci articolescrise de Francesca Chessa și prezintă elemente fundamentale de teoria culorii. Francesca Chessa este ilustratoare și predă teoria culorii și a formei la Institutul European de Design din Torino.
După ce am analizat, în postările precedente, contrastul culorilor complementare, pe cel al culorilor pure și contrastul deschis-închis, să vedem acum alte două contraste: CONTRASTUL CALD-RECE și CONTRASTUL CANTITATIV.
CONTRASTUL CALD-RECE se produce apropiind cel puțin două culori capabile să provoace, la nivel perceptiv, senzația de cald, respectiv senzația de rece.
După cum explică J. Itten în manualul său, „(…) ideea de a ne dori să identificăm, în câmpul percepției optice a culorilor, o componentă termică, poate trezi uimire. Și totuși a fost posibil să se demonstreze că în două laboratoare diferite, unul vopsit în verde-albastru și celălalt în roșu-portocaliu, sensibilitatea personală la frig sau la cald diferea cu trei-patru grade. (…) Acest lucru se datorează faptului, dovedit științific, că verdele-albastru încetinește circulația sângelui, în timp ce roșul-portocaliu o intensifică.”
Pe cercul cromatic, roșul-portocaliu și verdele-albastru constituie cei doi poli ai contrastului cald-rece.
Nu am folosit întâmplător termenul „la nivel general” – să ne amintim cum am început aceste postări: Culoarea e relativă: o culoare poate părea mai caldă sau mai rece (sau mai deschisă/mai închisă) într-un context, dar senzația poate fi complet diferită în alt context .
Să luam ca exemplu această nuanță de portocaliu…
… de obicei, portocaliul e considerat o culoare caldă și închisă. În imaginea de mai jos însă, același pătrățel portocaliu (aflat în poziția centrală), nu vi se pare că ar fi deschis și rece?
Așadar, întorcându-ne la problemele noastre, o culoare poate fi considerată caldă sau rece în funcție de context. Dar, odată stabilit acest lucru, la ce ne poate folosi să știm dacă o culoare este caldă sau rece? Ne folosește la construirea planurilor de perspectivă. Gândiți-vă cum e atunci când finisăm o ilustrație și lucrăm la un detaliu care vrem să se distingă de fundal și la un moment dat ne întrebăm: cum se face că figura asta nu iese în față, nu iese în evidență față de fond, ci din contra, pare că face parte din el?
Aceasta se poate întâmpla, desigur, din motive diferite, dar unul foarte important este tocmai acesta: culorile calde sunt percepute ca „ieșind în afară” și culorile reci ca „retrăgându-se” înapoi. Puteți observa acest efect în figura de mai jos?
Conceptul de rece și cald i se poate aplica și unei imagini monocrome (clar-obscură). Culoarea închisă o percepem ca fiind mai caldă și mai aproape, pe cea deschisă o percepem ca fiind rece și îndepărtată.
De fapt, utilizând aceeași nuanță de culoare și micșorând saturația, culoarea ajunge să fie percepută ca rece.
Modificând în schimb variabila luminozitate, aceeași culoare va fi percepută ca fiind mai caldă atunci când luminozitatea e scăzută.
Încheiem postarea de azi cu CONTRASTUL CANTITATIV. Vă amintiți imaginea lui Gaugain despre care am vorbit în a doua lecție?
Paul Gauguin
În tabloul lui Gaugain, avem un contrast de culori complementare (galben-violet), un contrast deschis-închis și un mango roșu-portocaliu. Ei bine, acel mango roșu portocaliu, având o culoare ce se găsește în cantitate mai mică decât cele din restul imaginii, ne va atrage privirea asupra lui. Îl asociem imediat cu buzele fetei (care reiau aceeași culoare) și avem o senzație de atracție.
Această asociere între buze și mango este accentuată și de legile formării unităților fenomenale, numite și legile segmentării câmpului vizual, care sunt, în psihologia percepției, acei factori ce favorizează gruparea sau unirea elementelor perceptive într-un ansamblu unitar.
Contrastul cantitativ, după cum ne explică Itten, e văzut ca un contrast care se bazează pe raporturi de mare-mic, luminos-mai puțin luminos. Pentru a obține echilibrul, e necesar să ne proporționăm culoarea în funcție de context. Conform lui Itten, culorile primare și secundare, pentru a fi în echilibru între ele, ar trebui să respecte proporțiile prezentate în imaginea de mai jos:
În cazul perechii galben-violet, suprafața mai mare a violetului echilibrează luminozitatea puternică a galbenului. Dacă galbenul ar fi folosit în cantități mai mici, i s-ar accentua luminozitatea. Când o culoare este slab reprezentată, ea se apără, ca să spunem așa, părând mai luminoasă decât atunci când e prezentă într-o cantitate proporționată.
Van Gogh
Contrastul cantitativ, utilizat în proporții nearmonioase, e bine să fie realizat folosind perechi de culori complementare între ele. Pornind de la presupunerea că ochiul caută armonia în gri, prin perechile complementare atinge echilibrul, dar în cazul în care ele nu sunt în echilibru, adică nu respectă raporturile cantitative propuse de Itten, culoarea aflată în minoritate se activează pentru a-și ajunge din urmă complementara și devine mai luminoasă.
Recapitulând, găsesc mai interesantă, în unele cazuri, folosirea contrastului cantitativ într-o manieră „mai puțin armonioasă”: e interesant să-l folosim pentru a sublinia și îndruma privirea observatorului în direcția dorită, fără să ne preocupăm prea mult de atingerea acelui gri atât de indispensabil echilibrului ochiului și fără să ne gândim la procentele de culoare teoretizate de Itten. Se folosește exclusiv în cadrul altor contraste, cum ar fi cel deschis-închis.
Lorenzo Mattotti
În ilustrația lui Mattotti, cantitatea mai mică de roșu face mișcarea soldaților să vibreze și să fie imediat evidentă. Albastrul și galbenul nu ar vibra în felul acesta dacă nu ar avea alături și un mic procent de roșu. Ochiului nostru i-ar fi greu să separe în mod categoric de context culorile galben și albastru, deja prezente în interiorul culorii verzi a câmpiei (verde=galben+albastru), deoarece ar tinde să uniformizeze fundalul cu uniformele soldaților. Roșul din uniformă (complementar verdelui din fundal), după cum am văzut în exemplele precedente, se „apără”, dând luminozitate și vizibilitate mai mare ambelor siluete de soldați.
Le grand voyage de monsieur, Luc Melanson
În această frumoasă copertă a cărții „Le grand voyage de Monsieur” (apropo, dacă aveți ocazia, citiți-o: e o foarte frumoasă poveste despre procesarea doliului), privirea e imediat atrasă de cuvântul monsieur, de scaun și de urs: cantitatea de culoare (portocaliu) este mai mică față de clarobscurul în albastru al imaginii. Dintr-o privire ați înțeles că aceștia vor fi protagoniștii care vă vor însoți de-a lungul paginilor.
În următoarea postare vom aborda ultimele două contraste: CONTRASTUL SIMULTANEITĂȚII și CONTRASTUL CALITATIV.
Cinci lecții despre culoare (IV) / Anna Castagnoli
Acest articol face parte dintr-o serie de cinci articole scrise de Francesca Chessa și prezintă elemente fundamentale de teoria culorii. Francesca Chessa este ilustratoare și predă teoria culorii și a formei la Institutul European de Design din Torino. După ce am analizat, în postările precedente, contrastul culorilor complementare, pe cel al culorilor pure și …
După ce am analizat, în postările precedente, contrastul culorilor complementare, pe cel al culorilor pure și contrastul deschis-închis, să vedem acum alte două contraste: CONTRASTUL CALD-RECE și CONTRASTUL CANTITATIV.
CONTRASTUL CALD-RECE se produce apropiind cel puțin două culori capabile să provoace, la nivel perceptiv, senzația de cald, respectiv senzația de rece.
După cum explică J. Itten în manualul său, „(…) ideea de a ne dori să identificăm, în câmpul percepției optice a culorilor, o componentă termică, poate trezi uimire. Și totuși a fost posibil să se demonstreze că în două laboratoare diferite, unul vopsit în verde-albastru și celălalt în roșu-portocaliu, sensibilitatea personală la frig sau la cald diferea cu trei-patru grade. (…) Acest lucru se datorează faptului, dovedit științific, că verdele-albastru încetinește circulația sângelui, în timp ce roșul-portocaliu o intensifică.”
Pe cercul cromatic, roșul-portocaliu și verdele-albastru constituie cei doi poli ai contrastului cald-rece.
Nu am folosit întâmplător termenul „la nivel general” – să ne amintim cum am început aceste postări: Culoarea e relativă: o culoare poate părea mai caldă sau mai rece (sau mai deschisă/mai închisă) într-un context, dar senzația poate fi complet diferită în alt context .
Să luam ca exemplu această nuanță de portocaliu…
… de obicei, portocaliul e considerat o culoare caldă și închisă. În imaginea de mai jos însă, același pătrățel portocaliu (aflat în poziția centrală), nu vi se pare că ar fi deschis și rece?
Așadar, întorcându-ne la problemele noastre, o culoare poate fi considerată caldă sau rece în funcție de context. Dar, odată stabilit acest lucru, la ce ne poate folosi să știm dacă o culoare este caldă sau rece? Ne folosește la construirea planurilor de perspectivă. Gândiți-vă cum e atunci când finisăm o ilustrație și lucrăm la un detaliu care vrem să se distingă de fundal și la un moment dat ne întrebăm: cum se face că figura asta nu iese în față, nu iese în evidență față de fond, ci din contra, pare că face parte din el?
Aceasta se poate întâmpla, desigur, din motive diferite, dar unul foarte important este tocmai acesta: culorile calde sunt percepute ca „ieșind în afară” și culorile reci ca „retrăgându-se” înapoi. Puteți observa acest efect în figura de mai jos?
Conceptul de rece și cald i se poate aplica și unei imagini monocrome (clar-obscură). Culoarea închisă o percepem ca fiind mai caldă și mai aproape, pe cea deschisă o percepem ca fiind rece și îndepărtată.
De fapt, utilizând aceeași nuanță de culoare și micșorând saturația, culoarea ajunge să fie percepută ca rece.
Modificând în schimb variabila luminozitate, aceeași culoare va fi percepută ca fiind mai caldă atunci când luminozitatea e scăzută.
Încheiem postarea de azi cu CONTRASTUL CANTITATIV. Vă amintiți imaginea lui Gaugain despre care am vorbit în a doua lecție?
Paul Gauguin
În tabloul lui Gaugain, avem un contrast de culori complementare (galben-violet), un contrast deschis-închis și un mango roșu-portocaliu. Ei bine, acel mango roșu portocaliu, având o culoare ce se găsește în cantitate mai mică decât cele din restul imaginii, ne va atrage privirea asupra lui. Îl asociem imediat cu buzele fetei (care reiau aceeași culoare) și avem o senzație de atracție.
Această asociere între buze și mango este accentuată și de legile formării unităților fenomenale, numite și legile segmentării câmpului vizual, care sunt, în psihologia percepției, acei factori ce favorizează gruparea sau unirea elementelor perceptive într-un ansamblu unitar.
Contrastul cantitativ, după cum ne explică Itten, e văzut ca un contrast care se bazează pe raporturi de mare-mic, luminos-mai puțin luminos. Pentru a obține echilibrul, e necesar să ne proporționăm culoarea în funcție de context. Conform lui Itten, culorile primare și secundare, pentru a fi în echilibru între ele, ar trebui să respecte proporțiile prezentate în imaginea de mai jos:
În cazul perechii galben-violet, suprafața mai mare a violetului echilibrează luminozitatea puternică a galbenului. Dacă galbenul ar fi folosit în cantități mai mici, i s-ar accentua luminozitatea. Când o culoare este slab reprezentată, ea se apără, ca să spunem așa, părând mai luminoasă decât atunci când e prezentă într-o cantitate proporționată.
Van Gogh
Contrastul cantitativ, utilizat în proporții nearmonioase, e bine să fie realizat folosind perechi de culori complementare între ele. Pornind de la presupunerea că ochiul caută armonia în gri, prin perechile complementare atinge echilibrul, dar în cazul în care ele nu sunt în echilibru, adică nu respectă raporturile cantitative propuse de Itten, culoarea aflată în minoritate se activează pentru a-și ajunge din urmă complementara și devine mai luminoasă.
Recapitulând, găsesc mai interesantă, în unele cazuri, folosirea contrastului cantitativ într-o manieră „mai puțin armonioasă”: e interesant să-l folosim pentru a sublinia și îndruma privirea observatorului în direcția dorită, fără să ne preocupăm prea mult de atingerea acelui gri atât de indispensabil echilibrului ochiului și fără să ne gândim la procentele de culoare teoretizate de Itten. Se folosește exclusiv în cadrul altor contraste, cum ar fi cel deschis-închis.
Lorenzo Mattotti
În ilustrația lui Mattotti, cantitatea mai mică de roșu face mișcarea soldaților să vibreze și să fie imediat evidentă. Albastrul și galbenul nu ar vibra în felul acesta dacă nu ar avea alături și un mic procent de roșu. Ochiului nostru i-ar fi greu să separe în mod categoric de context culorile galben și albastru, deja prezente în interiorul culorii verzi a câmpiei (verde=galben+albastru), deoarece ar tinde să uniformizeze fundalul cu uniformele soldaților. Roșul din uniformă (complementar verdelui din fundal), după cum am văzut în exemplele precedente, se „apără”, dând luminozitate și vizibilitate mai mare ambelor siluete de soldați.
Le grand voyage de monsieur, Luc Melanson
În această frumoasă copertă a cărții „Le grand voyage de Monsieur” (apropo, dacă aveți ocazia, citiți-o: e o foarte frumoasă poveste despre procesarea doliului), privirea e imediat atrasă de cuvântul monsieur, de scaun și de urs: cantitatea de culoare (portocaliu) este mai mică față de clarobscurul în albastru al imaginii. Dintr-o privire ați înțeles că aceștia vor fi protagoniștii care vă vor însoți de-a lungul paginilor.
În următoarea postare vom aborda ultimele două contraste: CONTRASTUL SIMULTANEITĂȚII și CONTRASTUL CALITATIV.
Traducere de Irina Dumitriu
Articol preluat de pe blogul Le Figure dei Libri
Citește prima lecție
Citește a doua lecție
Citește a treia lecție