Apasă Enter pentru a căutaToate rezultatele:Nu am găsit niciun produs.
Cărțile de căutare sau cititul ca joacă
Se poate „citi” o carte fără text? Cine o citește și cum? Sau… în câte moduri? Puțină istorie Cărțile de căutare sunt un concept relativ nou în România. Ele se suprapun parțial cu conceptul de wordless book (carte fără cuvinte), dar aduc în plus un număr mare de detalii vizuale și indicii pe care …
Se poate „citi” o carte fără text? Cine o citește și cum? Sau… în câte moduri?
Puțină istorie
Cărțile de căutare sunt un concept relativ nou în România. Ele se suprapun parțial cu conceptul de wordless book (carte fără cuvinte), dar aduc în plus un număr mare de detalii vizuale și indicii pe care copilul trebuie să le descopere pentru a prinde multiplele fire narative din carte.
Peter Bruegel cel Bătrân, „Jocuri de copii”
Precursorii cărților de căutare sunt socotiți doi pictori celebri din secolul XVI: Hieronymus Bosch și Peter Bruegel cel Bătrân.
În tablourile lor regăsim un număr foarte mare de personaje și, în consecință, o mulțime de povești. În special tabloul „Jocuri de copii” al lui Peter Bruegel cel Bătrân este un prototip al cărților de căutare prin bogăția de detalii, structura vizuală și stilul realist.
De la cărți simple la cărți complexe
Primele cărți pe care le cumpărăm copiilor când sunt foarte mici au o tematică simplă (primele obiecte ale bebelușului, animalele domestice/sălbatice, concepte opuse etc.) și prezintă, de obicei, obiecte cotidiene sau animale într-un mod izolat, ca pe elemente dintr-o listă. Funcția lor este pur descriptivă: copilul identifică obiectul/conceptul/animalul și îl numește.
Cărțile de căutare reprezintă un nivel superior. Elementele vizuale nu mai sunt înșirate pe pagină ca într-un muzeu, ci încep să dezvolte relații între ele, iar relațiile înseamnă acțiune. Copilul nu doar numește ceea ce vede, ci trece la un nivel mai complex de limbaj, folosind propoziții sau fraze:
poate să descrie oamenii/obiectele/animalele/natura apelând la concepte precum dimensiune, culoare/senzații etc (mic, mare, roșu, verde, ud, tare, rece, încet etc.)
poate să descrie acțiunea (merge repede, suflă tare, zboară lin etc.)
poate să descrie starea emotivă a persoanelor implicate în relație (este vesel, supărat, speriat etc.)
Toate acestea pregătesc copilul pentru deprinderea abilităților narative – sau, pe scurt, a capacității de a povesti. Ele încurajează observația atentă și invită copilul să creeze mici povești verbale – o adevărată provocare pentru el, dar una care începe să îi aducă mari satisfacții.
Au cărțile de căutare poveste?
Cărțile de căutare clasice oferă o multitudine de elemente care pot fi combinate sub formă de poveste, dar ele nu spun o poveste anume și nu reprezintă decât puncte de pornire pentru construcții narative. Copilul alege ce detalii combină și cât de mult povestește pe marginea lor. Relațiile dintre personaje sunt punctuale și nu se dezvoltă foarte mult. Aglomerarea de detalii face ca materialul narativ să fie bogat, ceea ce angajează copilul timp îndelungat în analiza imaginii, dar nu permite decât dezvoltarea unor nuclee de poveste.
Există însă un grup de cărți de căutare mai complexe, care fac trecerea spre poveste, adică o acțiune care se petrece în timp, având un început, o dezvoltare, un punct culminant și un deznodământ. Cărțile „A dispărut tortul!” și „Picnic cu tort” de T. T. Khing sunt astfel de cărți, prima trimițând încă din titlu la începutul unei povești cu suspans și iz detectivistic. Efortul de verbalizare al copilului implică mai mult decât simpla recunoaștere și descriere a obiectelor sau personajelor, înglobând secvențe temporale (la început…, pe urmă…, deodată…, la sfârșit…) și fiind atent la cauzalități (de ce se întâmplă un eveniment sau de ce un personaj suferă modificări de aspect sau comportament).
Imagine din cartea „A dispărut tortul!” de T. T. Khing
Ce fac cu o carte de căutare?
Observați împreună cu copilul personajele din carte. Alegeți pentru început unul și urmăriți-i povestea, arătându-i astfel copilului cum se parcurge cartea. Discutați despre cele văzute. De pildă:
Ce crezi că se întâmplă aici? (abilitatea de înțelegere a textului)
De ce crezi asta? (abilitatea de a face deducții)
Ce crezi că se va întâmpla în continuare? (abilitatea de a anticipa)
De ce? (vocabular și limbaj oral)
În loc de concluzie
Jim Trelease, autorul cărții „Read Aloud Handbook”, observă într-un interviu pe tema cărților fără text:
„Cărțile fără cuvinte sunt o excelentă introducere în lumea acțiunilor narative pentru copiii care încă nu știu să citească. Învățăm să „citim” imaginile înainte de a „citi” literele, de aceea copiii pot să „citească” o carte fără cuvinte dacă cineva îi ajută la început să urmărească povestea. După ce aud povestea și înțeleg că toate indiciile se află în ilustrații, copiii se prefac că citesc, și astfel se apropie în mod real de momentul când vor citi singuri. Așa cum piloții „citesc” cerul (acolo nu sunt cuvinte, ci doar imaginile norilor), copilul face o lectură a poveștii doar din ilustrații.”
Cititul nu presupune doar descifrarea cuvintelor de pe pagină, ci în primul rând înțelegerea sensurilor transmise prin cuvinte și imagini. Copilul care se preface că citește o carte fără cuvinte este deja un cititor. Cititul lui este o joacă, și joaca lui este cititul. Iar de aici poate începe o mare dragoste și o aventură fără seamăn, pentru care îți va mulțumi când va fi mare.
Cărțile de căutare sau cititul ca joacă
Se poate „citi” o carte fără text? Cine o citește și cum? Sau… în câte moduri? Puțină istorie Cărțile de căutare sunt un concept relativ nou în România. Ele se suprapun parțial cu conceptul de wordless book (carte fără cuvinte), dar aduc în plus un număr mare de detalii vizuale și indicii pe care …
Se poate „citi” o carte fără text? Cine o citește și cum? Sau… în câte moduri?
Puțină istorie
Cărțile de căutare sunt un concept relativ nou în România. Ele se suprapun parțial cu conceptul de wordless book (carte fără cuvinte), dar aduc în plus un număr mare de detalii vizuale și indicii pe care copilul trebuie să le descopere pentru a prinde multiplele fire narative din carte.
Peter Bruegel cel Bătrân, „Jocuri de copii”
Precursorii cărților de căutare sunt socotiți doi pictori celebri din secolul XVI: Hieronymus Bosch și Peter Bruegel cel Bătrân.
În tablourile lor regăsim un număr foarte mare de personaje și, în consecință, o mulțime de povești. În special tabloul „Jocuri de copii” al lui Peter Bruegel cel Bătrân este un prototip al cărților de căutare prin bogăția de detalii, structura vizuală și stilul realist.
De la cărți simple la cărți complexe
Primele cărți pe care le cumpărăm copiilor când sunt foarte mici au o tematică simplă (primele obiecte ale bebelușului, animalele domestice/sălbatice, concepte opuse etc.) și prezintă, de obicei, obiecte cotidiene sau animale într-un mod izolat, ca pe elemente dintr-o listă. Funcția lor este pur descriptivă: copilul identifică obiectul/conceptul/animalul și îl numește.
Toate acestea pregătesc copilul pentru deprinderea abilităților narative – sau, pe scurt, a capacității de a povesti. Ele încurajează observația atentă și invită copilul să creeze mici povești verbale – o adevărată provocare pentru el, dar una care începe să îi aducă mari satisfacții.
Au cărțile de căutare poveste?
Cărțile de căutare clasice oferă o multitudine de elemente care pot fi combinate sub formă de poveste, dar ele nu spun o poveste anume și nu reprezintă decât puncte de pornire pentru construcții narative. Copilul alege ce detalii combină și cât de mult povestește pe marginea lor. Relațiile dintre personaje sunt punctuale și nu se dezvoltă foarte mult. Aglomerarea de detalii face ca materialul narativ să fie bogat, ceea ce angajează copilul timp îndelungat în analiza imaginii, dar nu permite decât dezvoltarea unor nuclee de poveste.
Există însă un grup de cărți de căutare mai complexe, care fac trecerea spre poveste, adică o acțiune care se petrece în timp, având un început, o dezvoltare, un punct culminant și un deznodământ. Cărțile „A dispărut tortul!” și „Picnic cu tort” de T. T. Khing sunt astfel de cărți, prima trimițând încă din titlu la începutul unei povești cu suspans și iz detectivistic. Efortul de verbalizare al copilului implică mai mult decât simpla recunoaștere și descriere a obiectelor sau personajelor, înglobând secvențe temporale (la început…, pe urmă…, deodată…, la sfârșit…) și fiind atent la cauzalități (de ce se întâmplă un eveniment sau de ce un personaj suferă modificări de aspect sau comportament).
Imagine din cartea „A dispărut tortul!” de T. T. Khing
Ce fac cu o carte de căutare?
Observați împreună cu copilul personajele din carte. Alegeți pentru început unul și urmăriți-i povestea, arătându-i astfel copilului cum se parcurge cartea. Discutați despre cele văzute. De pildă:
În loc de concluzie
Jim Trelease, autorul cărții „Read Aloud Handbook”, observă într-un interviu pe tema cărților fără text:
Cititul nu presupune doar descifrarea cuvintelor de pe pagină, ci în primul rând înțelegerea sensurilor transmise prin cuvinte și imagini. Copilul care se preface că citește o carte fără cuvinte este deja un cititor. Cititul lui este o joacă, și joaca lui este cititul. Iar de aici poate începe o mare dragoste și o aventură fără seamăn, pentru care îți va mulțumi când va fi mare.