Brad Florescu: Nu pot spune povești țepene

Brad, anul trecut drumurile noastre s-au intersectat. Aveai în lucru o carte de povești tradiționale din diverse culturi ale lumii. Am lucrat împreună pe tot parcursul anului 2021, astfel că aproape de Crăciun cartea a fost gata. Se numește Ce a făcut marchizul când a aflat și face parte din colecția Frontiera Clasic. Având în vedere că este voba de debutul tău ca autor de carte, aș vrea să te întreb de ce ai ales să debutezi cu basme? De ce ai mers spre o zonă clasică, în care aparent nu poți inova foarte mult?

Brad Florescu: Modernitatea se tot înghesuie în noi să ne dea soluții alternative la tradiție, dar aceste soluții trebuie testate în timp. Cele care trec acest test intră în tradiție, deci încetează să fie moderne. De fapt, obiectivul modernității este să devină tradiție. Probabil că și poveștile „tradiționale” din cartea mea au fost cândva moderne, dar și-au trădat/lepădat modernitatea, supraviețuind peste secole.

Confucius spune că înțeleptul este cel care transmite, nu cel care inventează. Sigur, poți inova la nivelul formei, poți înlocui iepurașul din poveste cu un extraterestru sau cu un robot, dar esența, „morala” trebuie să rămână aceeași. Dacă inovezi la nivelul moralei, ai ieșit din fișa postului de povestitor. O ieșire foarte riscantă fiindcă, așa cum spuneam, ea trebuie verificată în timp. Și nu e foarte înțelept să testezi formule noi pe copii.

Poveștile pe care le-ai selectat pentru acest prim volum nu sunt sfătoase și prudente, ci comice, absurde, obraznice, pe filiera Nastratin Hogea. Ce ne poate spune nebunul și nu ne poate spune înțeleptul?

B. F. : Adevărul e același, maniera de a-l spune ține de relația dintre povestitor și ascultător. Eu fiind un tip extrem de sociabil, am proiectat acest fel de-a fi în relația cu cei care vor pune mâna pe poveștile mele. Am ales poveștile și le-am spus așa cum aș face-o cu prietenii mei: ciufulit, picant, gesticulat, comic. Nu pot spune povești țepene, că mă pufnește râsul chiar și în scris.

Hai să ne uităm puțin și la poveștile din carte. În povestea Trei animale prostănace, animalele vorbesc într-un fel care ne sună familiar. Se plâng de cutremure, alunecări de pământ și furtuni, de pericolul lipsei hranei și apei de băut…  Ai ales cu bună știință această asemănare cu discursurile ecologice alarmiste? De ce?

B. F. : Da, am ales-o cu bună știință, pentru că la genul acesta de retorică răspund făpturile ușor speriabile.

În Visul călugărului, toată povestea se derulează, de fapt, în capul călugărului budist. Acesta primește într-o zi neobișnuit de multă mâncare și începe să-și facă planuri: cum o s-o vândă, câți bani va lua pe ea, cum își va cumpăra animale și își va lua o casă, se va însura și va avea un băiat, cum se va certa cu nevasta dacă îi va bate băiatul… Finalul e foarte scurt și de-a dreptul cinic. Speriat de lătratul unui câine, călugărul budist scapă castronul cu mâncare, iar câinele mănâncă tot. Care e morala poveștii?

B. F. : Nu cred că o poveste bună are o singură „morală”. De fapt, nu e vorba doar despre morală în sensul ei strict, ci despre învățătură. Iar o poveste bună transmite multiple învățături, pe multiple straturi.

Pentru mine, ca debutant în literatura pentru copii, dar și ca fost om de publicitate, este esențial să nu irosesc niciun cuvânt. Tot ce zice povestea trebuie să transmită o formă sau alta de învățătură. Că e vorba despre structura frazei, despre cuvintele folosite, despre culorile cu care zugrăvești spațiul cultural și personajele, despre ritmul scrierii, totul trebuie gândit pentru a-l îmbogăți pe copilul care ascultă sau citește poveștile.

“Morala” vine abia la sfârșit și e mai degrabă o răsplată pentru cu-mințenia lecturii. A-propos, să nu pierdem din vedere esența termenului „cuminte”. El nu înseamnă „liniștit, care nu sparge geamuri”, ci cu-minte, adică înțelept.

Ai inclus în selecția de povești și o legendă românească despre facerea lumii. Cum ar trebui să o citească un copil de astăzi, pe care școala și mediul online îl familiarizează de foarte devreme cu teoriile științifice?

B. F. : Teoriile științifice nu sunt axiome ci, așa cum le spune și numele, teorii. Teoria este o poveste cu potențial de verificare. Dar până e demonstrată, ea rămâne în teritoriul imaginației, la fel ca basmul. Sunt o mulțime de lucruri pe care nu le înțelegem despre lume. Și, ca să nu stăm pe loc, îmbrățișăm o teorie sau o alta atâta timp cât acestea ne pot oferi o explicație funcțională, fie ea și provizoriu.

Exemplul meu preferat este gravitația, explicată de Newton la nivel de efecte, dar deocamdată ne-explicată la nivel de cauze. Adică, știm cum funcționează atracția universală, dar nu știm ce-o produce. Există câteva teorii, inclusiv cea a lui Einstein priving curvatura spațiului, însă până nu sunt verificate conform canonului științific, rămân niște povești utile.

Spre deosebire de fizician sau de astronom, povestitorul stabilește convenția încă de pe coperta cărții: acestea sunt povești (adică ficțiuni) și trebuie luate ca atare. În povestea românească despre care vorbim aici, nimeni nu are pretenția că, într-adevăr, Dumnezeu a pus albina să fure informații de la cârtiță. Pe de altă parte, dacă tot am intrat pe tărâmul epistemologiei, nimeni nu poate demonstra că întâmplarea asta n-a avut loc.

Povestea care dă titlul cărții este una dintre cele mai amuzante din carte. Dincolo de absurdul mariajului dintre pisică și cârnat și toată suita de enormități care urmează, am distins un tip de raportare la realitate: ce faci când toți o iau razna în jur? Pentru cei care nu au citit cartea, nu o să spunem ce a făcut marchizul, dar te întreb pe tine: tu ce faci când lumea înnebunește?

B. F. : Perioadele de înnebunire a lumii – tot mai dese în ultima vreme – sunt o binecuvântare pentru mine, fiindcă mă obligă să mă reancorez ca să n-o iau razna și eu. Iar această nevoie de reancorare mă trimite către diverse firma terra: textele sacre, muzica clasică, istoria, arhitectura, limbile clasice. Și poveștile vechi. „Ce a făcut marchizul când a aflat” a fost lucrată în perioada cea mai nebună și mai înnebunitoare a pandemiei. Am avut un spor grozav.

Brad, știu că ești pasionat de muzică. Ai pus cap la cap chiar și un playlist de muzică clasică pentru copii pe Spotify. Aș vrea să încheiem interviul cu un joc muzical: ne poți face o coloană sonoră pentru poveștile din carte? 

B. F. : Coloana sonoră e chiar playlistul la care faci trimitere. Dar cum nu pot să-l cânt în scris, las câteva nume de compozitori – alții decât inevitabilii Mozart și Ceaikovski – care au avut și au ceva de spus tinerilor melomani: Zoltan Kodaly, Frank Delius, Aaron Copland, Ralph Vaughan Williams, Carl Phillip Emannuel Bach, Paul Dukas, Jean-Philippe Rameau. Proiectul “Arpeggiata” al Christinei Pluhar este deasemenea minunat. Și tot ce a compus vreodată J. S. Bach, începând cu „Clavecinul bine temperat” și terminând cu cele peste 200 de cantate.

În egală măsură, aș sugera o apropiere de muzica psaltică bizantină, inegalabilă din punct de vedere al bogăției melodice și interpretative.

Interviu realizat de Ileana Achim

Ilustrațiile articolului fac parte din cartea Ce a făcut marchizul când a aflat și sunt realizate de Matei Alexandrescu

Articole recomandate: