C. S. Lewis: În apărarea basmelor (I)

Basm vs. povești realiste

Basmul este acuzat că le dă copiilor o impresie greșită despre lumea în care trăiesc. Dar cred că nici un alt tip de literatură pe care l-ar putea citi copiii nu le dă o impresie mai puțin falsă. Cred că poveștile care se pretind realiste au mult mai multe șanse să îi amăgească. Nu m-am așteptat niciodată ca lumea reală să fie precum cea din bame. Cred însă că m-am așteptat ca școala să semene mai mult cu ceea ce găseam în poveștile despre școală. Poveștile fantastice nu m-au amăgit, în schimb poveștile despre școală, da. Toate poveștile în care copiii au parte de aventură și victorii sunt posibile, în sensul că aceste istorisiri nu încalcă legile naturii, dar sunt infinit de puțin probabile și, în comparație cu basmul, prezintă un pericol mai mare de a crea false așteptări.

Evadare din realitate?

Aproape același răspuns poate fi dat și acuzației la modă de „evadare din realitate”, deși aici chestiunea nu e atât de simplă. Îi învață oare basmele pe copii să se retragă într-o lume în care își confundă dorințele cu realitatea – o lume de „fantasme” în sensul psihologic, tehnic al termenului -, în loc să dea piept cu problemele lumii reale?

În acest punct, problema devine subtilă. Hai să punem din nou față în față basmul cu povestea despre viața școlară sau cu orice altă poveste etichetată drept „carte pentru băieți” sau „carte pentru fete”, spre deosebire de o „carte pentru copii”. Fără îndoială că ambele suscită și satisfac în mod imaginar dorințe. Năzuim să trecem prin oglindă, să ajungem pe tărâmul zânelor. De asemenea, năzuim să fim elevul și eleva iubiți și plini de succes ori băiatul sau fata norocoși care descoperă complotul unui spion sau călăresc pe bidiviul pe care niciun cowboy nu izbutește să-l strunească.

Dorințe și năzuințe diferite

Dar cele două năzuințe sunt foarte diferite. Ce de-a doua, mai ales când este îndreptată asupra unui lucru atât de apropiat precum școala, este rapace și ucigător de serioasă. Împlinirea ei la nivel imaginar este, într-adevăr, o compensație: ne repezim către ea, fugind de dezamăgirile și umilințele suferite în lumea reală; ne trimite înapoi în lumea reală perfect nemulțumiți. Pentru că totul nu este decât o amăgire măgulitoare pentru eul nostru.

Cealaltă năzuință, cea de a ajunge pe tărâmul zânelor, e foarte diferită. Într-un anume sens, un copil nu năzuiește după tărâmul zânelor în același fel în care un băiat își dorește să fie la sport eroul echipei de titulari. Își închipuie oare cineva că el tânjește în mod real și prozaic după toate pericolele și neplăcerile dintr-un basm? Că își dorește cu adevărat balauri în Anglia zilelor noastre?

NU este așa. Ar fi mult mai aproape de adevăr să spunem că lumea zânelor îi stârnește dorul de un lucru pe care nici el nu-l cunoaște. Îl agită și îl tulbură (dar îl îmbogățește apoi spiritual pentru toată viața), cu sentimentul vag al unui lucru de dincolo la care nu poate să ajungă și, departe de a face lumea reală mai searbădă și mai goală, îi dă o nouă profunzime.

O năzuință aparte

Copilul nu disprețuiește pădurile din realitate pentru că a citit despre păduri fermecate: o astfel de lectură face ca toate pădurile reale să fie un pic fermecate. Aceasta este o năzuință de un tip aparte. Băiatul care citește o poveste despre viața școlară de genul celor la care mă gândesc eu dorește să aibă succes și este nefericit (odată ce s-a terminat cartea) pentru că nu poate să-l obțină: băiatul care citește basmul dorește și este fericit prin simplul fapt că dorește. Pentru că mintea lui nu s-a concentrat asupra lui însuși, așa cum se întâmplă adesea în poveștile mai realiste.

Fantasmele periculoase sunt întotdeauna aparent realiste

Nu spun că nimeni n-ar mai trebui să scrie povești despre școală pentru băieți și fete. Spun numai că ele se pot transforma mult mai ușor în „fantasme” (în sens clinic) decât poveștile fantastice. Iar această distincție e valabilă și în cazul cărților pentru oameni mari. Fantasmele periculoase sunt întotdeauna aparent realiste. Adevărata victimă a reveriilor în care dorințele se confundă cu realitatea nu se nutrește cu Odiseea, Furtuna sau The Worm Ouroboros: el (sau ea) preferă poveștile despre milionari, frumuseți irezistibile, hoteluri elegante, plaje cu palmieri și scene de budoar – lucruri care s-ar putea întâmpla în realitate, care ar trebui să se întâmple, care s-ar fi întâmplat dacă cititorul ar fi avut în viață șansa pe care o merita.

Pentru că, după cum am spus mai sus, există două feluri de năzuințe. Una este o askesis, un exercițiu spiritual, iar cealaltă este o boală.

Partea a doua a eseului poate fi citită aici.

Fragment din eseul „Despre trei moduri de a scrie pentru copii” de C. S. Lewis, trad. Bianca Rizzoli, apărut în cartea „Despre lumea aceasta și despre alte lumi”, Humanitas 2011

Cărți recomandate: