„Desenez de când mă știu”. Interviu cu ilustratorul T. T. Khing

Thé Tjong Khing este unul din cei mai îndrăgiți ilustratori olandezi pentru copii, dar și un pasionat autor de benzi desenate.  Interviul de mai jos a fost acordat în exclusivitate Editurii Frontiera, care a adus în România două dintre cărțile sale („A dispărut tortul!” și „Picnic cu tort”).

1. Sunteți un important ilustrator de carte pentru copii. Ilustrați de mai bine de 40 de ani povești destinate copiilor. Care este însă povestea dvs? Cum ați început să desenați?

Desenez de când mă știu. Am urmat timp de câțiva ani cursurile unei școli de artă din Indonezia, pe urmă cursurile Facultății de Arte din Amsterdam. Nu mi-am luat însă licența.

2. Care au fost cărțile dvs preferate când erați copil? Le mai aveți?

Îmi amintesc doar de benzile desenate „Rupert Bear” ale lui Mary Tourtel. Și de cărțile Disney.

3. V-ați stabilit în Olanda în anii ’50. Cum v-a influențat acest lucru viața și stilul artistic?

A fost o ușurare să plec din Indonezia. Indonezia trecea atunci printr-o perioadă tulbure – nu se publicau nici un fel de cărți, cu atât mai puțin cărți ilustrate. Nu exista absolut nici un viitor pentru mine acolo. Olanda mi-a oferit o șansă fantastică. Mi-a dat spațiu să respir. Și am fost hotărât să fac tot ce pot mai bine. Când am ajuns în Olanda, viața zilnică mi s-a părut foarte diferită – clima era alta, mărimea caselor… Am fost surprins să văd oameni albi făcând munci necalificate. Noi acasă vorbeam olandeza (Indonezia a fost o colonie a Olandei), dar una caraghioasă, un fel de amestec între olandeză, indoneziană și chineză.

Nu știu cum mi-a afectat stilul integrarea mea în cultura olandeză. Sincer vorbind, nu aveam pe atunci un stil propriu. Copiam imagini cu vedete din diverse reviste. Au trecut mai mulți ani până am dezvoltat un stil personal.

4. Care sunt ilustratorii care v-au influențat?

Ilustrațiile care m-au marcat la început erau cele din revistele americane, de pildă Saturday Evening Post. Au fost, de asemenea, ilustrațiile lui Ben Stahl sau Austin Briggs.

5. Ascultați muzică în timp ce desenați? Aveți un obicei anume asociat cu desenatul?

Nu ascult nici un fel de muzică în timp ce lucrez. Țin radio-ul pornit, dar ascult doar emisiuni în care se vorbește.

6. Seria de cărți de căutare din care fac parte „A dispărut tortul” și „Picnic cu tort” (apărute acum și în România, la Editura Frontiera) a avut un mare succes în Europa. „A dispărut tortul!” a fost de două ori premiată în Olanda și a fost, de asemenea, nominalizată la Premiul pentru Literatură de Tineret din Germania în 2007. Ce a determinat succesul acestor cărți, în opinia dvs?

Am citit și eu recenziile. Cărțile au plăcut datorită poveștilor multiple care se întâmplă în același timp pe fiecare pagină. De asemenea, datorită faptului că poveștile pot fi înțelese doar privind imaginile, fără să fie nevoie de nici un cuvânt. Un alt lucru care a atras a fost faptul că eu nu ilustrez momentul culminant – arăt doar ce se întâmplă înainte și după. Momentul culminant trebuie să ți-l imaginezi singur.

7. Povestiți-ne puțin despre interesul dvs față de Hieronimus Bosch. Este considerat unul dintre părinții cărților fără cuvinte (sau al cărților de căutare). Să fie acesta unul dintre motivele pentru care ați decis să ilustrați o carte întreagă despre Bosch? Cartea ați gândit-o pentru copii sau pentru adulți?

Nu am avut un interes special pentru Bosch înainte ca editorul meu să-mi ceară să fac o carte care să aibă cumva legătură cu el. Când am început însă să-i studiez picturile, am fost complet prins de arta lui. Ne apropie aceeași atracție față de lucrurile întunecate, ciudate. Cartea în sine se adresează copiilor. Când eram copil, mă fascinau ilustrațiile stranii, înfricoșătoare și cu suspans. Imaginile drăguțe mi se păreau plictisitoare – și în continuare mi se par la fel.

8. Industria de carte pentru copii a crescut extraordinar de mult în ultimele decenii. De ce cărțile pentru copii sunt atât de apreciate astăzi, în opinia dvs?

Da, aveți dreptate. Cărțile pentru copii sunt foarte căutate în vremea noastră. Poate pentru că poveștile lor sunt acum despre orice – orice ține de viață.

9. Într-unul din ultimele sale interviuri, Maurice Sendak spunea: „Nu scriu pentru copii. doar scriu. Pe urmă vine cineva și spune Asta e pentru copii.” Dvs scrieți sau ilustrați pentru copii?

Desenez având în minte copilul care am fost. Când eram mic, mă uitam la ilustrații și îmi închipuiam că sunt eu însumi în acele imagini. Dacă era o scenă dintr-o pădure, stăteam și mă gândeam ce aș vedea dacă aș merge printre copaci? Și ce aș găsi după copacul acela din stânga?

În cartea „Rupert Bear”, de care am pomenit mai sus, era imaginea unui soldat care fugea după o regină. Fugea și el, fugea și ea. Era o regină rea, și voiam ca soldatul să o prindă. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea imaginea asta! De ce nu lăsa soldatul mâna puțin mai jos? Ar fi prins-o ușor de voal! Pe urmă, erau picioarele. Ale reginei erau mici, ale soldatului erau lungi. De ce totuși nu reușea să o prindă pe regină?! Dar hainele ei se ondulau mai mult decât armura soldatului, prin urmare ea era cea care fugea mai repede.

Îmi aduc aminte că într-o zi, mama m-a întrebat: Ce faci, dansezi? Mă uitam la imaginea a doi uriași care se luptau. Eram unul dintre ei și încercam să câștig. Nu dansam. Mă luptam.