C. S. Lewis, În apărarea basmelor (II). Îi sperie basmele pe copii?

Un atac mult mai serios asupra basmelor ca literatură pentru copii vine din partea celor care nu doresc ca vreodată copiii să fie speriați. Eu însumi am suferit prea multe terori nocturne în copilărie ca să subestimez această obiecție. Nu aș dori să întețesc focul acelui iad lăuntric pentru nici un copil.

Pe de altă parte, nici una din temerile mele nu provenea din basme. Insectele uriașe erau specialitatea mea, urmate îndeaproape de fantome. Bănuiesc că fantomele veneau, direct sau indirect, din povești, deși cu siguranță nu din basme, dar nu cred că era la fel și cu insectele. Nu știu ce ar fi putut să facă sau să nu facă părinții mei ca să mă salveze de cleștii, mandibulele și ochii acelor spurcăciuni cu multe picioare. Tocmai aceasta este, după cum au arătat mulți, dificultatea. Nu știm ce îl va speria sau nu îl va speria pe un copil în acest fel anume.

Spun „în acest fel anume” pentru că aici e necesară o distincție. Cei care spun că nu trebuie săi speriem pe copii pot să se refere la două lucruri diferite. Pot să spună (1) că nu trebuie să facem nimic de natură să îi provoace copilului acele temeri obsedante, invalidante, patologice în fața cărora curajul obișnuit este neputincios: de fapt, fobii. Mintea copilului trebuie protejată, pe cât posibil, de lucrurile la care el nu suportă să se gândească. Sau pot să sună (2) că trebuie să încercăm să-l împiedicăm să realizeze că s-a născut într-o lume a morții, a violenței, a rănilor, a aventurii, a eroismului și a lașității, a binelui și a răului.

Dacă se referă la primul lucru, sunt de acord cu ei: dar nu și dacă se referă la cel de-al doilea. Al doilea ar însemna, într-adevăr, să le creăm copiilor o falsă impresie și să-i hrănim cu povești rupte de realitate în sensul rău al expresiei. E ceva ridicol în ideea de a educa în felul acesta o generație care s-a născut în timpul OGPU (poliția secretă sovietică, precursoare a NKVD, n.tr.) și al bombei atomice. Întrucât e atât de probabil că se vor întâlni cu dușmani crânceni, lasă-i măcar să audă de cavaleri viteji și de curajul eroic. Altminteri, nu le faci soarta mai luminoasă, ci mai întunecată.

De asemenea, cei mai mulți dintre noi nu găsesc că violența și vărsarea de sânge dintr-o poveste produc spaime care bântuie mințile copiilor. Din acest punct de vedere, eu rămân, fără nici o remușcare, de partea speciei umane și împotriva reformatorilor moderni. N-au decât să existe regi răi și decapitări, bătălii și temnițe, uriași și balauri, iar cei răi să fie omorâți temeinic la sfârșitul cărții. Nimic nu mă poate convinge că asta îi provoacă unui copil obișnuit vreun soi sau vreun pic de teamă în plus față de ceea ce dorește și are nevoie să simtă. Pentru că, desigur, dorește să fie nițel speriat.

Celelalte frici – fobiile – sunt altceva. Nu cred că pot fi controlate prin mijloace literare. Se pare că le aducem pe lume cu noi gata formate. Fără îndoială, imaginea particulară asupra căreia este fixată teama copilului se poate uneori regăsi într-o carte. Dar este aceasta sursa, ori doar prilejul temerii? Dacă lui nu i s-ar fi arătat acea imagine, oare nu s-ar fi găsit atunci o alta, fără ca tu să poți anticipa, care să aibă același efect? (…) Eu cred că se poate întâmpla ca, deși îți obligi copilul să se limiteze la povești ireproșabile despre copilărie în care nu se întâmplă niciodată nimic alarmant, să nu izbutești să-i alungi temerile, dar să reușești să alungi tot ceea ce le poate înnobila sau le pate face suportabile.

Pentru că în basme, alături de figurile înspăimântătoare, găsim și figuri liniștitoare și protectoare, luminoase, din vremuri imemoriale; iar figurile înspăimântătoare nu sunt doar înspăimântătoare, ci sublime. Ar fi frumos dacă nici un băiețel care aude sau crede că aude din pat un zgomot nu ar fi niciodată câtuși de puțin speriat. Însă dacă e să fie speriat, cred că e mai bine să se gândească la uriași și la balauri decât la niște simpli hoți. Și cred că Sfântul Gheorghe sau orice alt cavaler strălucitor în armură îl liniștește mai mult decât gândul la poliție.

Ba am să merg chiar mai departe. Dacă eu aș fi putut să scap de toate terorile mele nocturne cu prețul de a nu fi cunoscut niciodată „zânele”, oare aș fi ieșit câștigat din această afacere? Nu vorbesc cu ușurătate. Temerile mele erau cumplite. Dar cred că prețul ar fi fost prea mare.

 

Fragment din eseul „Despre trei moduri de a scrie pentru copii”, trad. Bianca Rizzoli, apărut în cartea „Despre lumea aceasta și despre alte lumi”, Humanitas 2011

 

Prima parte a acestui articol poate fi citită aici.

În imagine: Beowulf în viziunea lui Anton Pieck, ilustrație din cartea „Heroes Of Mankind,” 1941.